Sumar:

Clickul pe unul dintre titlurile de mai jos duce direct la textul respectiv.
Clickul pe "Inapoi la inceputul paginii" de la finele fiecarui text duce direct aici.

De-ale gazetariei
VEVE, gazetar pe doua continente
Aperitivul
Gustarica  
Asediul Comitetului Central
CE te pui tu, ba, cu Melitia
Cu to(n)tii la vot!
Filar Monica 
Fusu' ici, FUS-u' colea 
La vremuri noi, tot NOI 
Porcii de la Partid

Ultimul cartus
Vin americanii!

Jurnalul National 

Suplimentul Scinteia
12 iunie 2009

DE-ALE GAZETARIEI

Bucuresti, München, Los Angeles

Dupa aproape 20 de ani de cariera, in presa audiovizuala din Romania lui Ceausescu, Valentin Verzeanu "a ales libertatea", dupa cum suna o expresie la moda imediat după Revolutie. In 1985 a cerut azil politic în Germania Federala si, un an mai tarziu, in Statele Unite ale Americii.

Anul tuturor rasturnarilor, 1989, l-a gasit in California, la Los Angeles, angajat al unei mari companii. Nu si-a uitat niciodata meseria initiala, continuand sa colaboreze la postul de radio Vocea Americii, precum si la publicatiile romanesti din diaspora - Saptamana müncheneza, Curentul, Universul, Lumea libera romaneasca, Meridianul romanesc. Valentin Verzeanu este un bun cunoscator al culiselor presei, atat cea oficiala, a regimului comunist de la Bucuresti, cat si ale publicatiilor exilului.

Cu detasarea pe care ti-o da trecerea timpului si cu mult haz, bogata experienta jurnalistica a fost asternută pe hartie. A rezultat astfel un amplu volum memorialistic. Cum se realizau emisiunile la radio si la televiziune, ce presupunea "munca de teren", care era atmosfera din redactia economica a Televiziunii Romane, "schimburile de experienta" in "tarile fratesti", relatiile cu colegii, cu partidul, cu "Tovarasul", experienta de peste ocean, diferentele dintre presa de la Bucuresti şi cea din lumea libera - toate acestea si multe altele se regasesc in volumul de memorii scris de domnul Valentin Verzeanu. Prin amabilitatea domniei sale, incepem publicarea unor fragmente din amintitul volum.

La plecarea din Romania, Valentin Verzeanu a nadajduit ca va putea practica gazetaria si in Occident. Numai ca socoteala de acasa nu prea s-a potrivit cu cea de la München si de la Los Angeles. Prezentam in continuare incercarile domniei sale de a continua gazetaria in Occident, asa cum au fost ele rememorate de protagonist.

Adresele de pe Internet unde au fost publicate in Jurnalul National fragmente din cartea Opriti placerea la domnu'!:

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/bucuresti-munchen-los-angeles-511002.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 12/06/2009
Bucureşti, München, Los Angeles de Valentin Verzeanu
-----------------------------------
http://1989.jurnalul.ro/stire-special/ecouri-de-la-oamenii-muncii-514739.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 16/07/2009
  Ecouri" de la oamenii muncii de Valentin Verzeanu
----------------------------------
http://1989.jurnalul.ro/stire-special/schimb-de-experienta-in-tarile-fratesti-515054.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 18/07/2009
Schimb de experienţă în  ţările frăţeşti" de Valentin Verzeanu
-----------------------------------

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/prin-tara-gulas-socialismului-515074.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 20/07/2009  
Prin ţara gulaş-socialismului de Valentin Verzeanu
------------------------------------

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/kievul-ziua-si-noaptea-515299.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 22/07/2009
Kievul, ziua şi noaptea de Valentin Verzeanu
------------------------------------

 http://1989.jurnalul.ro/stire-special/hotelul-moscova-din-kiev-gazda-solidaritatii-romano-poloneze-515562.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 24/07/2009
Hotelul Moscova din Kiev , gazda solidarităţii româno-poloneze de Valentin Verzeanu
-----------------------------------

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/bucuresti-si-kiev-in-disputa-pentru-titlul-de-buricul-europei-515716.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 25/07/2009
Bucureşti şi Kiev , în disputa pentru titlul de  buricul Europei" de Valentin Verzeanu
----------------------------------

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/bulgaria-nimic-de-vandut-nimic-de-cumparat-517390.html

DE- ALE GAZETĂRIEI 11/08/2009
Bulgaria – nimic de vândut, nimic de cumpărat de Valentin Verzeanu

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/mai-da-le-nicule-o-ora-de-program-la-televizor-525650.html

31/10/2009 - Articolul scris de dna Diac citeaza un fragment din cartea mea.

Mai dă-le, Nicule, o oră de program la televizor!

Păcătoasele amantlâcuri (1)

Inapoi la inceputul paginii


VEVE, gazetar pe doua continente

Tara trista plina de umor
(George Bacovia)

Valentin Verzeanu mi-a fost , pe rand, vecin de strada in copilarie, coleg de club sahist, tovaras de breasla, colaborator la radio si patron de presa. Pe scurt, prieten. A avut o viata aventuroasa si  asteptam sa o impartaseasca si altora. Momentul a venit, odata cu aceasta carte.

Bizare memorii a asternut Valentin pe hartie! Stie multe, a trait multe are ce povesti. Anii de truda la Radioteleviziunea Romana in epoca neagra a comunismului, evadarea peste cortina de fier, lupta pentru a-si face un rost "dincolo", cochetarea cu postul de radio Europa Libera, saltul transatlantic, America, lupta pentru existenta, infiintarea unei reviste romanesti la Anaheim (California), eforturile sale de a mentine deschise canalele de comunicare cu tara de origine. 

Pe cat de bogata apare experienta de viata a autorului, pe atat de surprinzatoare ii este scriitura: un mix de rasu-plansu. Valentin Verzeanu trece cu fluiditate de la gluma la grav, de la bascalie la indurerare. Procedeele comice ale cartii surprind prin varietate. Alterneaza umorul persiflant, calamburul, argoul gros, pamfletul, satira, bancurile, registrul buf. Latura ludica a lui Veve se manifesta din plin pe acest teren. El traieste voluptatea pocirii unor cuvinte, in buna traditie a lui Caragiale, Pentru a reliefa chipul schimonosit al societatii in varful careia s-a cocotat Pingeluta- Ceausescu. Atat de romaneasca tentatie de a face haz de necaz cedeaza in fata unor probleme si disfunctionalitati grave ale epocii. Cand le evoca, zambetul se stinge, tonul devine serios si, dupa suflecarea manecilor, Valentin Verzeanu se transforma intr-un analist necrutator, scarbit de precaritatea conditiei de intelectual intr-o vreme a imposturii. Stilistic vorbind, ies acum la rampa disectia, eseul critic, invectiva, comentariul neiertator. Personajele asupra carora se apleaca autorul, fiecare cu lupta lui pentru supravietuire profesionala, se constituie intr-un adevarat panopticum, o colectie de compromisuri sau de mici eroisme. Fiecare se descurca cum poate, punand la bataie smecheria, abilitatea, disimularea, invarteala sau, dimpotriva, verticalitatea morala, demnitatea, probitatea, inteligenta, respectul pentru meserie. 

Veve face proba ancorarii sale in realitatea imediata a tele-peisajului romanesc, emitand judecati de valoare despre vedetele micului ecran de astazi. Putem fi sau nu de acord cu opiniile sale, dar nu putem ignora argumentatia solida, exprimata, uneori, vehement.

Ca om care am trait 40 de ani in mediul audiovizual descris de Valentin Verzeanu, marturisesc ca m-am regasit din plin in aceasta carte. Adevarurile ei, dezvaluite cu talent si cu onestitate de catre autor, sunt utile cititorilor. Cei care au suportat vicisitudinile
iepocii de aur isi vor regasi aici radacinile.Cei tineri, care au evitat urgia, prin norocul de a se fi nascut mai tarziu, vor afla lucruri greu de imaginat, spre stiinta. 

Caci cunoasterea inseamna putere. 
                                                                                                                                                                               Dan Ursuleanu

Inapoi la inceputul paginii

Aperitivul  

   

Peregrinarile prin librariile tineretelor mele au fost, mai mereu, insotite de regretul de a nu putea afla, dintr-o ochire, daca o carte sau alta ar merita sa-mi innobileze rafturile bibliotecii personale. De aceea m-am gandit ca scutirea eventualilor amatori de a cumpara aceasta carte de un necaz similar n-ar fi o idee tocmai rea.

 

De la gand la fapta! Aveţi, acum, prilejul ca, in doua, trei minute, sa aflati din acest „aperitiv”, daca el este destul de tentant pentru a fi urmat de infruptarea cu  meniul complet. Sau nu! Asadar, acum, urmeaza cateva spicuiri din meniu:

 

Imaginati-va deci o stire de genul „Ministrul britanic de externe l-a invitat pe omologul sau francez, pe care Michael Foot…” Michael Foot se pronunta in stramoseasca noastra limba, scuzati,  „mai ca-l fut”.

 Michael Foot

 

…nu au putut sa faca, din materia prima avuta la dispozitie, un bici. Care sa si trozneasca pe deasupra.

                                                                                                                   Cenusaresele

 

S-a amplasat strategic in apropierea domnului Cunea si a pandit un moment cand atentia asistentei era indreptata spre altceva. Atunci, cu dexteritatea exersata multi ani pe gazon, a actionat. Citez din Dragos: „i-am ars un spit la turloaie, ca la carte.” Cu toate ca a procedat cu multă grija, Corneliu Mănescu a observat ce s-a intamplat. Mai tarziu, intre patru ochi, l-a mustrat „parinteste” pe Dragos, citez: „nu asa, ma, ciobane! Avem noi băieti care au ei grija de aştia.” 

Trai pe vatrai

 

Revenind la galeria primilor barbati ai Radioteleviziunii, trebuie sa spun ca Alexandru Ionescu a fost, de departe, cea mai detestata figura. Foarte curand după instalarea sa in functie, si-a castigat, prin necontestate merite proprii, un supranume: Sandu duru’. Augumentat de distihul:

                                 
                                 
Sandu duru’

                                 Care gandeşte cu... capu’

  Sefii

 

La un moment dat a revenit pe pamant, adresandu-se audientei: „d-abia acu’ intelesei ce voia sa zica bietu’ taica-meu cand mă sfatuia sa nu-mi bag niciodata sula-n paine.” El o spusese mai fara perdea... Talcul spuselor lui nea Gica era usor de descifrat in contextul scandalului zilei, care agita institutia la parametrii maximi.

Pacatoasele amantlacuri

„....pupa-i-as c...l lui Preda, ca mult bine a facut el Radioului.”
                                                                                   RadioTELAVIVziunea Romana

 

... Nu numai ca totul era gratis, dar si meniul era tata de mata, caci clientela platitoare era furata din gros si baietii aveau de unde sa imparta si cu fomistii de la Televiziune.

                                                                                          Cat mai aproape de gratis

 

Popescu Dumnezeu a fost lovit drept in imensa-i morga de catre proprii lui to’a’si de ticalosii. Ce pazeste el acolo unde partidul l-a insarcinat sa vegheze? Ne ajunsese la urechi cum ca, tras astfel de maneca, finul intelectual a enuntat, pe loc, sentinta printr-o eleganta formula caracteristica activului de partid la toate nivelele: „dati-i afara pe tampitii aia”.

                                                                                                                         Chelfaneli

 

Caci mamaliga nu numai ca nu exploda, dar nici macar in faza de terci nu ajungea.

Fata mare cu copil mic

 

Iar materializarea acestei conceptii este obsesiv repetata ceea ce duce, parsiv, gandul la conceptul potrivit caruia tot tiganu-si lauda ciocanu’.

Premiile Veve

 

Se anunta un alt an – cum zicea bancul vremii – mediu.  Mediu, adica unul mult mai prost decat cel trecut, dar muuuuult, muuuuuult  mai bun decat anul viitor.

                                                              Ne uitam la carne cas, acum ne uitam lung

 

… un batranel simpatic, nu excesiv de coerent,  in focul demonstratiei o tinea mortis cu „porcii de la Partid”.

                                                                                                           Porcii de la Partid

 

… mă-ntelegi, mata, coano Efimito, zgripturoii de imperialisti atata asteptau: sa vaza emisiunea cu pricina si sa ne fure secretili”…
                                                                                                                 Ultimul cartus

... „jmecherul” memorialist, sclav in continuare al legii de aur a bolsevismului, cea a  minciunii sfruntate...
                                                                                                Sfanta mare nerusinare

… el ar fi urmat să se numească TK Cinel. Vă dati seama cum s-ar fi pronunţat marca in acest caz? Ia sa auzim, scuzati:  Te caci-n el!

                                                                                                                         TK Cinel


„Daca am inceta astazi intreaga activitate si s-ar trimite toti salariatii, pe cheltuiala sindicatului, timp de un an intr-o statiune de odihna, doar atunci fabrica noastra ar deveni rentabila, prin economisirea sumelor cheltuite acum pentru productie.”

  Exmatricularea canapelei


O oarecare suficienta, o doza mai mica sau mai mare de aroganta, un limbaj necontrolat, cu derapaje licentioase uneori, o documentare superficiala cu privire la temele supuse unor critici prea vehemente, insultarea unora dintre privitori si anume a acelora care nu sunt de acord cu opiniile exprimate de Mariile Lor, vedetele de televiziune, sunt doar cateva dintre argumentele care nu numai ca justifica lipsa coronitei, dar care ne duc  gandul la vorba stramoseasca potrivit careia o branza super este prezentata beneficiarilor într-un burduf de cotarla.

                                                                                         
                           Branza faina

... un angajat al sectiei poloneze, o molie a politiei politice lesesti, o intinsese si el inapoi, in patria muma, inainte de a putea fi demascat.

                                                                                          Gazetarie in Vestul sălbatic

Cu barbatelu’ aflat pe la o berica cu baietii, la un meci, sau,  daca-i mai berbant, in goana dupa o fusta, doua, trei...

                                                                                                                 Coada cratiţei

 

... latratul cuvintelor nu poate fi altceva decat semnul sigur ca alfabetul meseriei nu prea face casa bună cu ideea despre profesionalism a vedetelor de doi bani care polueaza harnic micile ecrane.

                                                                                                       Avocatul neintrebat

Numai ca, vedeti dv, chestia asta cere munca. Deranjul este prea mare. Si de ce s-ar obosi oamenii, cand este mult la mai indemana sa incepi o trancaneala cu invitatii in studio, palavrageala similara cu cea de cafenea mioritica, unde fiecare isi da cu presupusul in sus şi-n jos? La prostime merge si asa.
                                                                                                                     Tocsusanele

... incoerenta argumentelor, incalceala expunerii lor, ticuri verbale, balbaieli, imposibilitatea de a termina o fraza de abia inceputa, noua din zece fraze abia ajungand la jumatatea lor.
                                                                                                                Marca Cristoiu

... ce sa te mai miri de gropile prin care tot calca umanitatea in marsul ei voios spre... spre... oare spre ce...???

Prostocratia

 

Cardasia intru slavirea maimutarelii democratiei este o constanta in zona arcului carpatic.

Papaganzeism

 

Viata intima echivaleaza cu viata privata. Iar viata privata este din ce in ce mai mult privata. Privata, adica hazna. Haznaua mizeriei umane. In toata splendoarea ei...

Viata privata 

 

Fara teama de a fi un traduttore traditore as zice ca echivalentul carpato-danubian pentru freakonomics ar putea fi „bizeco”. Bizara economie, adica.

Freakonomics

 

In ipoteza ca socoteala din targ este net superioara calitativ celei de acasa, atunci trisarile extraconjugale ale sanzienelor au o deplina justificare fiziologica, motivatie care, ar putea - de ce nu? - capata si una juridica in pledoaria vreunui clantau de avocat specializat in divorturi...

Taur, boarfe, fa, bosorogi, socoteli

 

... „ca de scurta poa’ sa fie cat de lunga, iar de subtire cat de groasa”. Va sugerez sa nu dati frau liber unor zburdalnice si neavenite interpretari deocheate caci, in cazul nostru,  chestia cu „scurta” se refera la povestire, iar cea cu „subtire” la grosimea carţii. ’teles?

Scurtissime

 

O ceata care, la fel ca miliardele de alte fiinte, a fost adusa pe lume cu sentinta de condamnare la moarte atarnata de gatul codului genetic. Fiinte care, intre timp, sa sufere, sa se bucure, sa iubeasca, să urasca, sa trudeasca, sa procreeze, sa ucida, sa fie ingeri sau demoni… Intr-un cuvant, sa traiasca.

        C. V.        

  Inapoi la inceputul paginii

Va invitam la o gustarica pe daiboj. Daca va e pe plac  aveti la dispozitie pentru cateva firifici meniul complet din care va puteţi infrupta la discretie. In acest scop, click aici.  


Michael Foot

Recomandam calduros gratioaselor domnisoare si doamne
 sa NU citeasca  aceasta  povestire
.

 

(…) La un moment dat un scandal monstru izbucnise in cercurile superioare ale armatei. Un general a fost surprins in flagrant delicios” de adulter cu propria secretara de catre consoarta care, jignita nevoie mare, nu a gasit altceva mai bun de facut, cum ne spunea nea Traian, decat sa-i reclame pe cei doi pacatosi la Partid. Care Partid a decis ca mos Teaca sa fie deferit Consiliului de Onoare. Conform dogmelor cazone din aceste consilii nu puteau face parte decat ofiteri cel putin egali in grad cu acuzatul adica, in cazul respectiv, numai generali. Un cunoscut hatru al corpului respectiv de ofiteri superiori din acea vreme era seful Academiei Militare, Iacob Teclu. General care, fiind numit presedintele Consiliului de Onoare insarcinat sa-l judece pe sturlubatic, si-a exprimat opinia: Mai sa fie, mai avem un singur general potent – el a zis-o mai de-a dreptul -  si pe ala ne gasiram sa-l belim…”

 

Povestind intamplarea, nea Traian a tinut sa precizeze ca probleme de potenta aveau nu numai generalii, ci si gradele inferioare. Ceea ce era exemplificat de sugubatul colonel Uba cu distihul:

 

Atentie! Doamnelor si domnisoarelor, daca pana acum nu ati dat curs sfatului de sub titlul acestei povestiri, opriti-va, va rog, din lectura chiar aici!

 

Da, Doamne, la colonei

Pantaloni cu p.. a-n ei”

 

P. S. O fi fost oare si cazul lui nea Traian?

 

Sefii...

 

... garantia ca vreun tembel de ziarist

nu va fluiera in biserica.

 

(...) Alexandru Ionescu a fost de departe cea mai detestata figura din galeria primilor barbati ai Radioteleviziunii. Foarte curand dupa instalarea sa in functie si-a castigat  prin necontestate merite proprii un supranume: Sandu duru’. Augmentat de distihul:

                                                                Sandu duru’
                                                                Care gandeste cu... capu’

Fosta mana dreapta a lui Popescu Dumnezeu la Scinteia, i-a succedat acestuia la carma „vasului amiral” al presei peceriste. Nu-i mai tin minte, in detaliu, traseul profesional, ceea ce stiu este ca venise la Radioteleviziune din Calarasi, parca, unde fusese secretar cu propaganda la comitetul judetean de partid. Trimis la munca „de jos” in Baragan, ca urmare a unor giumbuslucuri extraconjugale in compania secretarei sale, dupa cum barfeau gurile rele. Si prin acele locuri ipochimenul si-a dat in petic creand o atmosferă de lucru extrem de tensionata. Mitocania facea parte din naturelul sau si se manifesta, uneori, cu o intensitate aproape paranoica. (...)

 

Gura bogata

 

Turma partinica sporise cu o noua oita .

 

(…) doi cunoscuti se intalnesc pe o strada mai necajita, plina de tot felul de gunoaie. Dupa saluturile de rigoare si banalitatile obisnuite in aceste imprejurari, unul spune:

- Am auzit ca ai intrat in Partid.

- In ceeee???.... intreaba celalalt cu o schima de dezgust in timp ce isi ridica un picior pentru a vedea daca pe talpa pantofului nu se lipise vreo scarna canina. (…)

 

Pacatoasele amantlacuri

 

„...ce voia sa zica bietu’ taica-meu cand ma sfătuia

sa nu-mi bag niciodata sula-n paine.”

 

(…) Omul avea cateva „haremuri” in diferite orase, pe care le impartea generos cu amicii si unii colegi. Amicii sai erau, in general, localnici cu functii de raspundere prin diverse institutii, caci un reporter de televiziune cam cu asemenea personaje avea treaba. Se imprietenea cu ei rapid si, treptat, le oferea asemenea ispititoare prilejuri carora putini le puteau rezista. Amorul in colectiv era la loc de cinste in escapadele cu pricina. Ca şi schimbul de partenere, de altfel. Te si mirai cum de avea el atata succes in recoltarea de cadane dornice de astfel de evenimente. Sigur ca statutul de om de televiziune avea un oarecare rol, caci se gaseau destule gasculite cu un asemenea criteriu in alegerea  masculului. Totusi, ceva nu mirosea a bine. Prea erau multe amatoarele si la fel de multe locatiile... Treaba s-a clarificat la cativa ani după Revolutie - sau ce-o fi fost ea - cand s-a aflat ca inovativul nostru coleg fusese un harnic turnator al Securitatii. Se crede ca haremurile sale erau alcatuite din membre ale trupelor specializate ale Securitatii. Membre gata oricand sa-si serveasca patria, imbinand utilul misiunii supravegherii celor care dintr-un motiv sau altul erau in colimatorul bravilor securisti cu pla­cerile inerente unor asemenea activitati. (…)

 

Opriţi placerea la domnu’...

 

Bordelul conformismului las inregistrase obisnuitu-i triumf.

 

(…)  Nu mai stiu de ce anume legasem anecdota cu pricina, care suna asa:

- Cu ce se pedepseste bigamia?

- Cu două soacre!

Radio Europa libera monitoriza toate emisiunile de actualitati ale Radioului Bucuresti. Astfel ca, afland bancul cu pricina, Sorin Cunea, cunoscutul redactor de la Munchen, nu a avut de lucru si a spus in emisiunea sa ca, in sfarsit, semne bune au aparut în media audio din Romania  din  moment ce  limbajul de lemn pierde teren. Cuuuuuuuum? Am ajuns atat de rau ca Europa libera sa ne laude? Asta a fost dovada suprema a partidei „antiverzeanu”, tototdata si motivul imediat al stoparii colaborarii mele cu Orele diminetii. (…)

 

Cenusaresele

Furt cu voie de la politie

 

(…) ingaduiti-mi cateva clipe pentru a-mi exprima mirarea pentru faptul ca intreaga breasla gazetarească a anilor strictei cenzuri comunistoide este pusă la colt de unii viteji de dupa razboi. Fara nicio indoiala, multi, prea multi dintre ziaristii acelor vremuri au abdicat de voie, de nevoie, de la statutul de caine de paza a democratiei si s-au conformat imperativelor gastii criminale care vreme indelungata a inhatat fraiele puterii. A fost optiunea personala a fiecaruia si sper ca, la ceasul socotelilor, ei si-au amintit de versurile lui nea Mitita Bolintineanu:

 

                                                                Cei ce poarta jugul si-a trai mai vor

                                                                Merita sa-l poarte spre rusinea lor!

 

Dar de la dreapta blamare a acelora mai slabi de inger pana la extinderea acesteia si asupra celor, nu prea numerosi, dreptu-i, care au incercat cat de cat sa tina sus steagul meseriei este o prea lunga si nedreapta cale. Cale pe care s-au incumetat sa paseasca in mod populist sau neavizat, in cel mai bun caz pentru ei, procurorii autoinscaunati ai tulburilor vremuri de după decembrie 89, cand cei mai vocali dintre ei nu dovedisera prin nimic in deceniile precedente anticomunismul lor strident clamat, acum. Anticomunism postfactum. Aceste consideratii se vor doar o modesta caramida la repunerea adevarului istoric in legitimele sale drepturi si nicidecum o justificare a lasitaţilor poporului roman din care gazetarii au facut, fireste, parte. Iar caramida cu pricina vrea să spuna ca, totusi, in conditii de maxima adversitate, a existat si un pumn de oameni care au incercat sa nu se supuna intrutotul pricazurilor politrucilor partinici. Sigur ca aceasta atitudine a fost o simplă picatura in oceanul conformismului general, dar ea nu poate fi negata decat de rauvoitori. Sau, la fel de rau, de catre cei care, fara sa cunosca faptele, se avanta in condamnări otova. S-au gasit asemenea ipochimene si atunci cand mai profesam in Romania , insi care, nitam-nisam, ne comparau cu Europa libera. Fireste ca, in teorie, comparatia nu putea fi decat favorabila Europei libere. Dar, facandu-se abstractie de conditiile concrete ale muncii in cele dous comunitati, aceasta tentativa era de genul compararii puricelui cu elefantul. Noi, cu calusul in gura. Ei, beneficiind de libertatea opiniilor, fara de care gazetaria nu prea are cum  exista. Ce era de comparat? Sorin Pamfil gasise replica potrivita: „Aici e greu sa faci gazetarie, nu acolo!”. (…)


Chelfaneli

…dati-i afara pe tampitii aia!”

 

(…) Filmele din arhiva folosite ca suport de imagine pentru Cadranele noastre erau copii pe care le faceam dupa diverse emisiuni primite de la alte televiziuni straine pe care acestea ni le trimiteau in speranta ca le vom cumpara. Da’ ce, ne luau drept prosti? De ce să le cumparam cand puteam copia filmarile facute de altii pentru a le utiliza in emisiunile noastre. Fara plata! Bineinteles ca se avea grija ca furturile sa nu poata fi depistate si pedepsite. Se lua o imagine dintr-un film, o alta din altul, se incropea un text propriu si ura si la gara. Cea mai fructificata sursa era B.B.C.-ul. Tot rascolind prin arhiva, am gasit o imagine dintr-un documentar al unui celebru reporter britanic despre regimurile dictatoriale din America Latina. Imaginea il arata pe dictatorul paraguayan Alfedro Stroessner care se facea ca nu vede mana întinsa pentru a fi stransa a unuia din generalii sai, general care-l ajutase sa ajunga la putere si care cazuse in dizgratie. Umilirea la care fusese supus acesta se citea bine pe fata impricinatului, asa ca secventa cu pricina se bucurase de o larga mediatizare internationala. Cum mai gasisem si alte imagini care permiteau un textulet pe tema nenorocirilor pe care le aduc dictaturile militare in ţarile din emisfera sudica a Americii, am scris ceva pe aceasta tema. Spre ghinionul nostru secventa cu pricina a fost vazuta de onor „famelia” prezidentială, care a luat foc. Motivul, mai mult ghicit decat expus clar de cineva, a fost acela ca deh, cum ne permitem noi sa aratam asa ceva despre un omolog al to’a’sului, unul dintre „coledzi” asadar...? Sau poate cineva se simtise cu musca pe căciula? Cine stie... In paranteza fie spus Stroessner a fost inlaturat de la putere, după 35 de ani de dictatura, in acelasi fatidic an pentru ceausesti, 1989. Mai norocos decat ei, sud-americanul a scapat de executie. Eu, in urma reportajului cu pricina, m-am ales cu o sanctiune de toata frumusetea. Emisiunea a sucombat nu mult timp dupa aceea pentru ca era cat se poate de intelept sa se elimine tot ceea ce ar fi putut declansa imprevizibile hachite prezidentiale. (…)

Fata mare cu copil mic

                              Divortul  dintre realitate si propaganda

 

(…) cand mi-a picat sub nas informatia primita de la militie cum ca a fost depistata o familie de batranei, care, speriata de toata tevatura iscata si mediatizata in presa  scrisa, la radio si la televiziune, si-a pitit „rezervele” alimentare in... cavou. Cum aceste rezerve constau din trei sticle de ulei şi doua ki­lo­grame de zahar, m-am oferit imediat sa fac eu acest reportaj. Tinta mea era sa sugerez tembelismul actiunii para­no­ide a nepretuitului partid. Exista un dublu risc. Primul consta in a nu gasi mijloacele publicistice de a face difuzabila o asemenea intentie, caci dulaii partinici puteau stopa oricand transmiterea reportajului daca miroseau ceva suspect. Al doilea risc tinea de perceptia telespectatorilor, care nu ar fi sesizat intentia subversiva si ar fi reactionat aiurea, injurandu-i din nou  si pe ticalosii de la Televiziune. Pe de alta parte, se putea macar sugera in subtext terorismul de partid si de stat indreptat impotriva propriilor cetateni, pe care acelasi partid-stat nu ostenea sa afirme ca-i slujeste si ca bunastarea lor este telul suprem al politicii sale. Asadar, şansele teoretice erau de doi la unu in favoarea esecului. Un doi urias si un unu microscopic.  Mi-am zis ca totusi merita sa incerc. Reportajul nu a durat mai mult de un minut si dupa filmarea „locului crimei”, adica a interiorului cavoului si a „corpurilor delicte” i-am pus o singura întrebare batranelului:

- De ce ati ascuns aici alimentele?

Dupa o lunga tacere batranelul a soptit:

- Mi-a fost frica, taica...

La viza, raspunsul batranelului a fost eliminat. Ceea ce a salvat difuzarea reportajului. Dar a ramas imaginea fetei terifiate si lunga-i tăcere... Cum o imagine face cat o mie de cuvinte am sperat ca adevărata semnificatie a mesajului a fost inteleasa asa cum se cuvine de cei ce aveau ochi sa vada si urechi sa aud. Nu stiu nici pana in ziua de astazi daca am reusit sau nu. Am nadajduit insa tot timpul ca da. (…)

 

Porcii de la Partid

 

…autocenzura incepuse sa ne cam tampeasca pe toti.

 

(…) Era vorba de o situatie privind doua crescatorii de porci, una dintre ele apartinand comitetului local de partid, caci, deh, potentatii zilei nu gustau din carnea hara­zita prostimii. Aveau nevoie de grasuni hraniti dupa norme speciale, ca nu cumva fiinta lor sa dauneze cu ceva, după sacrificare, pretioasei sanatati a to’a’silor. Luat la intrebari de reporter, unul dintre responsabilii locali ai crescatoriilor de porci, un batranel simpatic, nu excesiv de coerent,  in focul demonstratiei o tinea mortis cu „porcii de la partid”. Desi era cat se poate de clar ca omul se referea la animalele de la gospodaria de partid, totusi expresia a fost eliminata din cuprinsul anchetei de catre însusi autorul ei, cu binecuvantarea nu numai a tuturor celor implicati in difuzarea ei, dar si a noastra, cei cativa gura casca de la etajul 3 al Televiziunii Romane, unde era amplasata Redactia emisiunilor economice, care au avut „privilegiul” sa urmăreasca ancheta in stadiul ei initial de prelucrare. Ma întreb: in imprejurarile de ATUNCI, care dintre  dv, onorabile cititoare si nu mai putin onorabili cititori de ACUM ai acestei relatari, ati fi cutezat sa va asumati riscul de a infrunta situatia creata in urma difuzarii pe post a vorbelor cu pricina? In cel mai bun caz, chestiunea s-ar fi soldat DOAR cu pierderea serviciului. Dar nu inaintea unor multiple intalniri cu bratul inarmat al Partidului. (…)

TK Cinel

Masina romaneasca de dat suturi in fund

(…) Ofuscat pana peste poate de incompetenta doctorilor in stiinte, a universitarilor, a academicienilor si a altor asemenea nepriceputi, pe parerile carora nu mai dadea doi bani, Pin­gelica a ajuns sa-si vare nasul in mai toate problemele, „scornicind” solutii care mai de care mai abracadabrante, demne de un Gaga. Imboldit zdravan de analfabeta „academicianca”. Folclorul urban a diagnosticat urgent situatia definind-o printr-un catren care a făcut epoca:

  Caligula Imperator
         Si-a facut calul senator
        Ceausescu, mai galant,
        Si-a facut vaca savant.

Cam tot pe atunci, „indicatiili” prezidentiale aberante in materie de tehnica, care aveau ca firesc rezultat esecuri din ce in ce mai numeroase, au fost sanctionate de acelasi folclor cu un banc definitoriu pentru situatiile lamentabile tot mai dese din economie. Bancul suna asa:

- Ce e mare, verde si nu da suturi in fund?
- Masina romaneasca de dat suturi in fund!

O altă mostra din aceasta categorie pusa in evidenta tot de un banc a aparut atunci cand se vorbea de asimilarea in productia autohtona a unui casetofon. Bancul propunea ca acesta sa se comercializeze sub numele de Cinel. Întrucat se stia ca el este fabricat sub licenta nemtească TK, el ar fi urmat să se numeasca TK Cinel. Va dati seama cum s-ar fi pronuntat marca in acest caz? Ia sa auzim, scuzati:  Te c..i-n el! (…)

Haimanalac de serviciu

...ce ar fi de cumparat, de unde si cu cat.

(…) Amintirea cea mai pregnanta care mi-a rămas din acel oras a fost demonstratia involuntara pe care ne-a facut-o Iancu cu privire la revolutia sexuala in plina desfasurare in Ungaria. La vreo ora dupa cazarea la hotel, am iesit cu Adrian sa ne dezmortim putin printr-o plimbare prin centrul orasului. Iancu, un flacau cu mult succes la femei, venea intr-o viteza cosmica spre hotel insotit de o frumusica fetiscana care parea ca de abia ajunsese pe bancile liceului. Au disparut rapid in hotel. Nu aveam vreun dubiu asupra derularii evenimentelor, dar credeam ca respectiva era vreo cunostinta mai veche de-a Don Juan-ului de Iancu. Mai pe seara, supozitia ne-a fost dezmintita chiar de cel in cauza. O „agatase” doar cu vreo ora in urma, cu scopul declarat si imediat acceptat al unei intimitati depline. Faptul era prezentat de Iancu drept ceva banal, sexul frumos maghiar fiind complet dezinhibat in aceasta privinta, ceea ce Iancu ne-a mai exemplificat  de vreo două ori si dupa ce ne-am întors la Budapesta. Iar ne-o luasera ungurii inainte... (…)

(…) Dupa cazarea la hotel, era aproape de miezul noptii, am zis sa ne dezmortim un pic facand o  scurta plimbare pe renumitul bulevard kievianHresciatik distrus in timpul razboiului si refacut aidoma dupa terminarea lui. Bulevardul se intindea chiar in fata noastra si pentru a ajunge la el se coborau doar cateva zeci de trepte, ajungandu-se in piata de care vorbeam. O statuie imensa a lui Lenin era implantata in parculetul de la poalele colinei, parculet care avea o lungime de circa 100 de metri. Ei bine, cand ne apropiaram de marginea sa din stanga, in directia noastra de mers, zariram doua uniforme militare. Apropiindu-ne, am deslusit ca matahala care avea trese de general de abia se tinea pe picioare şi asta numai pentru ca  ofiterul celalalt, un locotenent tinerel şi foarte zvelt se opintea zdravan sa-l tina pe bortos in pozitie verticala. Gandul fugar cum ca omului ii era poate rau a fost dezmintit de damful alcoolic care inmiresma aerul din preajma sa. Am traversat strada ca sa nu para ca suntem excesiv de interesati de spectacol urmarind, cu coada ochiului mai intai si cu ambii ochi larg deschisi dupa ajungerea pe trotuarul de vizavi, pataniile bahice ale cuplului. La fiecare cativa pasi generalul dadea sa cada, chestie care chiar i-a reusit o data, spre disperarea aghiotantului. Acesta nu reusise sa-si puna seful pe picioare decat dupa acrobatice stradanii. Am privit ce am privit si apoi am pornit-o pe bulevardul larg, admirandu-i arhitectura si cascand gura la vitrinele magazinelor. Am mers vreo doi kilometri pe un trotuar, intorcandu-ne pe celalalt, treaba care ne-a luat cam o ora. Ajunsi in piata de la poalele hotelului, ne-am intalnit din nou cu perechea cazona, care reusise sa ajunga abia la celalalt capat al parculetului, probabil mai mult de-a busilea. Parcursese doar cativa zeci de metri. Nu am reusit sa ne imaginam nicio explicatie plauzibila cu privire la faptul ca nu s-a incercat o solutionare civilizata a penibilei situatii. O fi fost o pagină obisnuita din istoria glorioasei Armatei Rosii şi de aceea nu se considera necesară o rezolvare radicala... Poate da, poate nu... cine ştie? Oricum, dupa cum aveam sa constatam in scurtul timp petrecut in capitala Ucrainei, chercheleala mai mult sau mai puţin vizibila era o stare nu tocmai iesita din comun a „ciolovecilor”. (…)

(…) Omologul meu de la televiziunea locala, caci atunci bulgarii aveau, spre deosebire de noi, studiouri teritoriale, era tot un Sasa, care ne-a insotit in zona. Un baiat simpatic, comunicativ, cu care am trancanit cate-n luna si-n stele. Printre altele, si un subiect care nu putea sa lipseasca: salariile. Afland ca leafa mea era dubla fata de a lui, functia si vechimea fiind cam aceleasi, fata lui Sasa s-a cam lungit. M-am simtit un fel de vinovat fara vina si am cautat sa-l consolez.  Principalul argument era ca in Bulgaria, de multa vreme, nu se mai lucra sambetele. La noi de abia incepuse S. R. L.-ul, adica saptamana redusa de lucru, care consta intr-o sambata libera pe luna. Si l-am intrebat, fariseic un pic, daca nu ar vrea ca lucrurile sa stea invers.  Dupa cateva clipe de reflectie, Sasa a zambit si mi-a raspuns cu un categoric NU. Parere la care s-a raliat si Speranta. Era acelasi drag de muncă  al semintiei slave, pe care-l intalnisem si la Kiev. (…)

Sfanta mare nerusinare

                                                          Potaia de paza a autocratiei

(…) in toate volumele sale memorialistice, accentele autocritice, atatea cate sunt, adica deloc numeroase, sunt edulcorate si extrem de grijulii cu propria-i persoana. Mai mult, este reliefat cu un tus gros tot ceea ce considera tovarasia sa ca r fi merite personale ale propriei activitati, adica felul exemplar in care si-a exercitat sarcinile de serviciu, fapt pentru care asteapta probabil recunostinta natiei. Mai mult ca sigur, aceasta atitudine merita pe deplin calificativul sfintei mari nerusinari. O oaresce scuza pentru acest mod de gandire ar putea fi gasita in belelele inerente necrutatoarei senectuti, care isi pune amprenta, vrand-nevrand, asupra capacitatii intelectuale diminuand-o, de cele mai multe ori, pana la cotele penibilului. O fi si cazul numitului Popescu Dumnezeu? Fie ca da, fie ca nu, faptul ramane fapt. Nu cred ca o minte normala, care se mentine in limitele bunului simt, poate gandi si - mai mult - sustine public ca harnicia, constiinciozitatea si alte multe asemene laudabile atribute, puse in slujba unor dictatori descreierati, pot fi calificate drept merite. Ori exact acest lucru il sustine explicit uneori, subinteles adesea, „jmecherul” memorialist, sclav in continuare al regulii bolsevice de aur, aceea a minciunii sfruntate care, cu cat este mai mare, cu atat devine mai credibila. O fi ramas cu ideea ca prostirea pe fata mai gaseste inca admiratori, asemenea celor care l-au stipendiat pentru incontestabilele-i ispravi din vremea vatafiei sale. (…)

Ultimul cartus

Te dau la Reflector!”.

Contemporanul din 27 iulie 1979

 

Muieti îs posmagii? Nu-s muieti

 

(...) Ceea ce nu se poate descoperi, se poate inventa. In ultima instanta asta cere inteligenta. In prima instanta asta cere ratiune. Emisiunile economice TV se adreseaza si inteligentei, si ratiunii. Campaniile pe care colegii nostri le duc in deplina concordanta cu campaniile tarii, incep intotdeauna printr-un apel la ratiune. Printr-o severa si in fond patetica invocare a bunului simt. Iata, de pilda, ultimul Reflector (Valentin Verzeanu). Fara ocolisuri inutile, fara vorbaria aceea care naclăieste ideile cele mai simple, in spiritul unei redactii care a facut din ideea de la obiect un stil, autorul se angajeaza in lupta cu risipa, punandu-ne in faţa unor fapte care jignesc nu numai constiinta civica, ci bunul simt cel mai elementar. Buna cuviinta a romanului s-a tras intotdeauna dintr-un bun simt inalt cat Negoiul. Arta de a trai in comun – civilitatea – de unde porneste daca nu de la bun simt? (...) Emisiunile economice, inclusiv Reflectorul", nu ne cer sa fim tristi, ci rationali. Daca nu putem scapara ca un foc bengal, dand mereu solutii de rationalizare, cel putin sa nu batjocorim  ideea elementara de bun simt. Lupta cu risipa incepe - par a zice colegii nostri de la economic” - cu somnul. Cand stam drepti nu trebuie sa tinem ochii inchisi. Iar cand privim trebuie sa vedem si sa nu intrebam:muieti is posmagii? Posmagii nu-s muieti. Trebuie nu numai să-i muiem singuri, dar sa-i si coacem. Iar daca e cazul sa ne ardem. (...)

 

Gazetarie in Vestul sălbatic

 

                                                 Unul singur plati ziarul romanesc. Si ala era neamt!

 

(...) De fapt, de la finele primei luni de aparitie, incepusem sa intelegem ca gresisem in evaluarile noastre privind succesul financiar. Primele semnale in acest sens au venit de la tinerii bisericii angajati cu abnegatie in actiunea de distribuire a revistei. Mergeau prin biserici, spatii comerciale cu clientela romaneasca, prin cele două restaurante romanesti din zona Los Angeles. Cu un succes atat de limitat actiunea in sine a fost un esec, din cauza caruia am si oprit distributia directa in scurt timp. Pur si simplu pe comunitatea romaneasca o durea în cot de orfanii din Romania. In plus, am intampinat piedici de la o buna parte a marilor anticomunisti ai Diasporei, ale caror fapte de vitejie anticeausiste se reduceau la parasirea tarii, „anticomunisti” care considerau treaba cu orfelinatul drept un ajutor nemeritat acordat autoritatilor feseniste ale momentului. Niste neica nimeni care, odata ajunsi in libertate, manati de cine stie ce complexe psihice, improscau in stanga şi-n dreapta cu invective adresate in general conationalilor mai rasariti care realizasera cate ceva in noua lor viata. Bineinţeles, doar pentru că erau stipendiati de Bucuresti ca sa spioneze pe adevaraţii patrioti, cum se autonumeau cei pe care nu-i vazusem la nici o demonstratie anticomunista care avea loc de cateva ori pe an in Los Angeles. Numai gura de ei, dar ce gura... După aparitia „Clipei”, am beneficiat personal de atentia unui asemenea ipochimen, „vigilent” chiar si dupa Revolutie. Suna la telefon de cateva ori pe luna ca sa-mi spuna ca pe el nu pot sa-l pacalesc cu chestia cu orfelinatele. Ca de unde am eu bani sa scot o revistă, din alta parte decat de la Bucuresti, ca el nu va da un cent pe revista pentru ca banii acestia vor finanta servi­ciile secrete romanesti. Si incheia invariabil cu formula „’re-ati ai dracu’ de securisti!”  (...)

 

(...) In apropiere era o importanta artera de circulatie, State College Boulevard, cunoscuta mai ales prin numeroasele magazine de faianta, gresie si marmura  care-si aveau salasul acolo. Printre ele si unul pe a carui firma se putea citi „Roman Marble”. Stiam, ca mai toata lumea, de celebra marmura italiana de Carrara pe care, de altfel, o comercializa si „Roman Marble”, asa că nu prea inţelesesem de ce magazinul nu se numea „Carrara Marble”. Pare-se ca era vorba de o marca inregistrata si proprietarul magazinului voise sa evite orice problema prin folosirea neautorizata a numelui celebrei localitati toscane. Asa ca alesese sa utilizeze numele capitalei tarii lui de bastină. Firma cu pricina mi-a dat ideea ca pe coperta de 1 aprilie a revistei sa pun poza magazinului cu textul ca el apartine premierului roman din acea vreme, Petre Roman. Adaugasem, bineinţeles, la un loc ceva mai ferit, dar totusi vizibil, explicatia ca este o pacaleala de 1 aprilie. Cum atunci febra antifesenista era in crestere la Los Angeles, unul sau mai multe creiere înfierbantate nu  au mai ajuns să citeasca explicatia cu pacaleala si au trecut la actiune. Noaptea au atacat magazinul cu pricina cu pietre si chiar cu pistoale. Vitrinele magazinului aratau jalnic a doua zi dimineata, un glonte facuse o gaura de toata frumusetea in vitrina principala.  A urmat investigatia politiei care nu a intarziat sa determine cauza atacului: poza din „Clipa”. Drept urmare, am fost sunat la telefon de proprietarul magazinului care mi-a povestit tarasenia, rugandu-ma sa constat la fata locului ce s-a intamplat. Sigur că m-am prezentat imediat, in primul rand ca sa fotografiem ravagiile in vederea reportajului care detalia eve­nimentul. In al doilea rand, ca sa prezint scuzele revistei pentru ceea ce s-a intamplat, desi rolul nostru era cel al vinovatului fara vina. Omul a fost de inteles, apreciind latura umoristica a faptei, mai ales ca avea o asigurare a magazinului impotriva unor fapte de vandalism si costul reparatiilor avea să fie suportat de compania de asigurare. Mai mult, l-am convins ca treaba asta ii era favorabila intrucat beneficiase de o reclama gratuita in sanul romanilor din Los Angeles. Cand sa ne despartim in termeni amiabili si-a facut o furtunoasa aparitie consoarta proprietarului. Cu un debit verbal care-mi amintea de celebrele matroane vazute in peliculele neorealismului italian si-a exprimat totalul dezacord cu soţul ei. Cerea nici mai mult, nici mai putin, decat despagubiri materiale pentru faptele pricinuite de catre vajnicii mioritici. ’geaba toate argumentele ca nu avea de ce sa ne ceara noua despagubiri. O tinea una si buna: despagubiri ca altfel ne da in judecata.  Curand mi-am cam iesit din pepeni vazand ca un dialog rational nu prea era posibil. Am dat sa plec si numai interventia sotului care a mai calmat-o pe guresa italianca a reusit sa aduca lucrurile pe un fagas reciproc acceptabil. Am convenit ca sa punem aceeasi poza din nou pe copertile urmatoarelor trei numere ale revistei, de aceasta data cu  un text care sa explice lucrurile. Solutia era convenabila ambelor parti. „Roman Marble” obtinea o suplimentara reclama gra­tuita, iar noi puteam sa mai stam trei saptamani in atentia publicului nostru cu aceasta mica lovitura de presa. (...)

Tocsusanelele

Gazetarie puturoasa…


(...)
Pare-se că unii dintre realizatorii de emisiuni si-au dat seama ca îsi dau cu stangul in dreptul daca vor continua pe aceasta  linie a minimei rezistente. Si au cautat solutii. Tot ergonomice. Adica dintre acelea care, fara sa le deranjeze comoditatea, sa aduca in emisiuni elemente ale ziaristicii de investigatie. Cum sa impaci, insa, cele două concepte care prin definitie sunt diametral opuse? Simplu! Prin ciuvicizare. Ciuvicizare inseamna prezenta in emisiuni a domnului Mugur Ciuvica, un potential erzat de gazetar scormonitor. Dl Ciuvica nu este si nici nu pretinde a fi ziarist. Totusi, munca sa de baza este situata pe o  matrice similara cu a unui reporter frenetic. Cu toate ca dl Ciuvica aduce mai mereu un plus de informatie calificata, totusi aceasta nu suplineste si nici nu poate suplini forajul in esenta problemei in discutie, foraj pe care l-ar putea face un reporter de investigatie. In lipsa de paine, merge si cozonac... Pita muncii proprii inlocuita de cozonacul trudei altora. Tot gazetarie puturoasa se cheama. (...)


Branză faina...

                                                                                                   …intr-un burduf de cotarla.


(...)
un cunoscut trio: Mircea Badea, Teo Trandafir si Andrei Gheorghe, pe care bunul Dumnezeu i-a  inzestrat din plin cu harul unei oralitati de exceptie. Oralitate neexploatata asa cum s-ar cuveni. De multe ori, acesti daruiti teleasti uita ca talentul lor ar fi  mult mai bine pus in valoare de transpiratia aferenta succesului meserias. In consecinta, ies la rampa bizuindu-se mult prea mult pe vino’ncoa-ul indiscutabil, pe hazul natural, pe inspiratia de moment. O oarecare suficienta, o doza mai mica sau mai mare de aroganta, un limbaj necontrolat, cu derapaje licentioase uneori, o documentare superficiala cu privire la temele supuse unor critici prea vehemente, insultarea unora dintre privitori si anume a acelora care nu sunt de acord cu opiniile exprimate de Mariile Lor, „marile” vedete de televiziune, sunt doar cateva dintre argu­mentele care nu numai ca justifica lipsa coronitei, dar care ne duc gandul la vorba stramoseasca potrivit careia o branza super este prezentata beneficiarilor intr-un burduf de cotarlă. Pacat, mare pacat... (...)

 

Marca Cristoiu

…as fi zis brandul Cristoiu, daca…

 

(...)  Revin acum la dl Cristoiu. Daca ii mai adaug vorbirea sasaita, vestimentatia de tip jerpelit si faptul care pare minor, dar este totusi important in televiziune, ca dl Ion Cristoiu nu este tocmai un Adonis, cred ca am enumerat principalele argu­mente pentru exprimarea uimirii fata de persistenţa dlui Gadea de a-l avea invitat permanent pe cel care, de multe ori, pare ca doarme pe el in plina emisie. Atentie, domnu’ Gâdea, atentie!... Prestatia dlui Cristoiu pare ca este molipsitoare, din mo­ment ce „discursurile” cu care obisnuiti sa va incepeti emisiunile au urmat in ultimul timp modelul de neurmat al celui pe care il tot gratulati - ironic, oare, adica in stil arghezian -  cu calitatea de „maestru”. (...)

 

 (...) P. S. Cacofonicul titlu „Marca Cristoiu” al acestei povestiri se potriveste, ca o manuşa, prestatiei audiovizuale a imprici­natului, caracterizand-o cum nu se poate mai adecvat. As fi intitulat-o „Brandul Cristoiu” doar daca ar fi fost vorba  numai despre activitatea, remarcabila adeseori a domnului Cristoiu, care se face cunoscuta publicului, exclusiv, prin lumina tiparului. (...)

 

* Guru

                                                                           Gura bate... guru’!

 

(...)  Ofuscat peste măsură că dl Badea si-a permis sa-l ia peste picior tocmai pe el, pe marele guru al presei mioritice, dl Cristoiu si-a pierdut uzul ratiunii” etalandu-si aptitudinile de derbedeu de presa. Ce tupeu, domnule, la junele Badea, ce tupeu… Care june a fost mintenas tras de urechi. Cu ce credeti ca a contrat magnifica pana cristoiană ironia cu pricina? Cu zdrobitorul argument ca subsuorile preopinentului put. Riposta nu face altceva decat sa aducă in derizoriu ifosele cristoiene de elevat condeier, ifose demonstrate si cu prilejul mosirii gainii care „fata” pui vii.  Si ca sa nu insistam exagerat asupra derapajelor deontologice ale magistrului, altfel nepretuit dascal in ale alfabetului meseriei, pomenesc doar unul. Daca memoria nu ma înseală, pare-mi-se ca I. C. plateste o amenda pentru niste ispravi publicistice cam alaturea cu drumul. Domnului Mititelu, nu-i asa? Ceea ce nu-l impiedica sa predice ex cathedra trufandalelor presei mioritice (pe care cu un desavarsit spirit colegial le numeste fatuce” sau gugustiuci”, doar doua dintre  nestematele  academicului vocabular cristoian) fundamentele jurnalismului, valabile pentru oricine, numai pentru invatător nu. (...)

 

Cu lumea-n cap

...chioru-i imparat!

(...) Cateva zile mai tarziu, in singura duminica petrecuta la Paris, ne aliniaram disciplinat carnatului de pomanagii de la intrarea in Louvru caci, cum zisei, duminica intrarea era gratis. Dupa vreun sfert de ceas, am inceput sa galopam in incinta faimosului palat in cautarea Giocondei. Ajunsi in sala cu pricina am depistat-o cu greu pe zambareaţa in puzderia de tablouri aflate pe acelasi perete. Ne-a ajutat doar imbulzeala din fata ei, caci pictura, cu rama cu tot, era cam pispirica. Ne-am chiombit ce ne-am chiombit, usor dezamagiti ca, dupa cate citisem si auzisem despre enigmaticul suras, ne asteptam la altceva. La ce anume, nu-mi dau seama nici acum... Am mai tropait vreo cateva ceasuri prin fata exponatelor, zapaciti de numarul si de varietatea lor. Ca sa nu mai vorbim de ametitoarele miliarde de franci la care se ridica valoarea lor. Spre rusinea mea, n-am reusit sa alung acest gand prea mercantil intr-un templu al artei...

 

Pe la ceas de seară, ne-am luat talpasita. Ne-am trezit incercuiti de o ciurda de puradei cu mainile intinse. Pe langa ei, mamele sau ce-or fi fost. Fusesem avizat de aceasta tactica premergatoare sfeterisirii portofelelor, asa ca eram cu ochii în patru. Lucru întelept care m-a ajutat sa depistez la timp o mana intinsa spre buzunarul de la spate. Tigancusa frumusica s-a trezit izbita peste brat de palma mea vigilenta. Mai mult amuzata decat speriata, bronzata a exclamat: „... Aaaaa, tu es polonais...”. De ce leah si nu muscal, de pilda, nu prea mi-am dat seama. Doar am banuit ca lesii nu se numarau printre cele mai sigure victime ale iutelii de mana si nebagarii de seama. (...)  

 

(...)  Asa ca decat sa stai cu destu’ in nas, era  mai bine pentru toata lumea sa ciupesti ce poti, de unde poti. Fara banditisme insa, unde era un zero absolut. Toleranta zero, adica.  Soata si cu mine, ceva mai tolomaci la inceput, n-am urmat, de frica, exemplul descurcaretilor. Mai tarziu, studiind situatia, am gasit cai ceva mai „nobile” de ingrosare a portofelelor. Eu am devenit, printre altele, Herr Professor de ocazie, incercand, fara un succes rasunator, sa-i bag in cap unei loaze locale treaba cu logaritmii. Facui rost si de 200 de marci pentru truda mea de jurnalist. Ba, mai mult, am fost, intr-o seara, barman sef la o petrecere high life. Sef peste, peste la figurat, o printesa si o contesa, care erau chelnerite si luau de la mine bauturile pentru invitati. Se incetatenise obiceiul ca nobilimea scapatata bavareza sa fie ajutata, in felul acesta, de catre nobilimea si burghezimea pricopsite. Era nu numai de bon ton, dar si foarte lucrativ pentru beneficiare, deoarece bacsisurile erau babane. Eu, fiind mai din popor, m-am ales numai cu 100 de mărci pentru ziua cu pricina. La domnisoare, suma s-a scris cu patru cifre. O bună bucata de vreme, consoarta mea a delectat gatlejurile bavareze cu deliciile bucatariei mioritice. Inclusiv la petrecerea cu pricina. (...)

 

(...)  Aveam, n-aveam treaba, la fiestece intai al fiecarei luni ne prezentam la Sozialamt ca sa ne incasam cele 600 de marcute cuvenite. După vreo doua asemenea excursii, aveam sa aflam cu stupoare ca alti azilanti, cei mai multi fiind polonezii, incasau lunar cu 50 de marci mai mult decat noi. De ce nu aveam si noi dreptul la 700 de marci? Pentru că nu eram... betivi. Ratiunea acordarii unui supliment pecuniar betivilor era determinata de credinta ca, avand un ban in plus, ei nu vor mai fura bautura din magazine. Daca am fi stiut treaba asta la inceput ne-am fi declarat si noi alcoolici. Cand am aflat era prea tarziu ca s-o intoarcem. Ne demascasem deja. (...)  

 

Badea (s)Carţan

Tipische Rumänische!”

 

(...) In renumitul parc de distractii, Praterul vienez, luaram si prima teapa, pret de 10 schillingi. Un lung carnat de scule, astronomice am crezut noi, ca prea semanau cu telescoapele, impanzeau locul. Ne-am zis ca i-o fi palit pe bastinasi damblaua cercetarilor astrale. Supozitie prompt infirmata de poliglotele tablite ce le strajuiau. Banuitele telescoape erau scule porno. Adica, bagai banutul si… Amatorii de cultura cinematografica, muuulti, cat frunza si iarba. Oferta era insa mai mare decat cererea, asa ca nu aveai decat sa te scotocesti la tescherea si sa alegi unul dintre zecile de telescoape vaduvite temporar de clienti. Ma uitai la jumatate, ea se uita la mine… Hmmm… ce noi om fi mai prosti decat altii? Sa ne intoarcem acasa fara sa fi profitat de intreg spectrul artistic al lumii occidentale? Sa rada lumea de noi ca nu ne-am imbogatit orizontul cultural cu tot ce presupune acesta? Hai sa fim si noi in rand cu lumea, ca doar nu ne-au facut 10 schillingi pe noi… mai ales ca puteam merge doi p-un bilet. Adica ne puteam chiombi pe rand, un minut eu, un minut ea, un minut eu, un minut ea... Poate mai si învatam cate ceva din experienta expertilor… Speram ca aspectul cognitiv va fi dublat de cel formativ, ceea ce insemna ca teoria va avea si oarece consecinte practice. Motivatia a fost convingatoare şi iata-ne delectandu-ne. Filmuletul incepea prin a ne arata necazurile unui bolnavior care tusea de mama focului. Langa patul de suferinta tronau tot felul de prisnite, care nu pareau sa-l fi ajutat prea mult, din moment ce si-au facut aparitia doua apetisante cadre medicale care s-au apucat sa oblojeasca flacaul. Pregatirea profesionala a fetelor parea a fi una cu totul speciala, masajul fiind piesa de rezistenta a scolarizarii. Absolvisera cursurile magna cum laude daca judecam după rapiditatea cu care pacientul s-a inzdravenit. Si nu era vorba de o ameliorare pasagera ci de o insanatosire rapida si deplina din moment ce s-a  cam dat la fasnetele vizitatoare, care parca numai atata asteptau. Harjonelile au devenit tot mai intime, cand… HALT! Imaginea a incremenit. Voiam sa vedem si finalul povestii? Numai 10 schillingi in plus ne-ar fi costat distractia. Magari, ce mai incolo si-ncoace. Pomenindu-le rudele, in cap cu cea materna, ne-am luat catrafusele. Poate ca am mai sacrificat si suplimentul dar ne-a impiedicat salvatorul second thought: daca pungasii vor mai cere taxa inca o data… si înca o data… (...)

 

(...) Pe coasta genoveza am innoptat in varful unui deal de unde se vedeau, ca in palma, multe din minunatiile amintite putin mai inainte. Pe cand ne instalam cortul alaturi de Dacie a parcat o hardughie de Mercedes din care a descins o familie tinerica. Ambii soti nu pareau sa fi ajuns la varsta de 30 de ani. Erau însotiti de doi copilasi dragalasi strajuiti de o bona. Evident, reprezentanti ai favo­rizatilor sortii. Venisera sa admire privelistea, lucru pe care obisnuiau ss-l facă adesea, dupa cum ne-au spus dupa ce am intrat în vorba. Cu toate ca le paream niste animale ciudate - cum adica sa dormi in cort? - buna lor crestere nu ne-a facut sa ne simtim stanjeniti de precaritatea statutului nostru de turisti sarantoci, desi, pe undeva, cel putin pe mine, incepuse sa ma zgandare firava fibra comunista din dotare. Ietete ce nedreapta-i lumea... Unii cu tot ce le doreste pipota, altii cu cortu’... (...)

 

(...) campingul napolitan era pe un delusor zagazuit de un parapet de pietroaie cenusii frumos taiate. Sub noi, la vreo 10 metri distanta, era o imbarligatura de trotuare, o rascruce de drumuri, as putea spune.  Loc ideal pentru spectacolul inedit pentru noi de care am avut parte imediat dupa caderea intunericului. Trei frumoase ale noptii aveau locul de munca la putini metri distanta de cortul nostru, noi fiind, totusi, separati de ele atat de gard cat si de inaltimea delusorului. Oricum audiovizualul era ireprosabil. Vedeam si auzeam tot din loja gratuita a cortului  mioritic. Amatorii de desfatari trupesti contra cost nu au intarziat sa apara. In urma unor tocmeli ca la usa cortului - care cort, fiind al nostru, nu era decat un element de decor, neimplicat în nici un fel în desfasurarea scenariului - odata tranzactia incheiata, aleasa se imbarca in masina cumparatorului si disparea pentru vreo jumatate de ora, dupa care aparea din nou la locul de munca. Doua dintre mandrute aveau un gabarit de stejar pe cand a treia era ca un lujer de lalea. Subtirica si delicata, chiar frumuşica. Nu era, insa, prima optiune a flacailor. Nici chiar a doua. Am inteles putin mai tarziu de ce, cand, ciulind urechile mai bine, pricepui ca majoritatea virtualilor clienti erau amatori sa intre in gratii cate doi pe un bilet, activitate care presupunea, probabil, o constitutie mai zdravana a sexului opus. La un moment dat, dupa vreo cateva zeci de minute de munca extrem de productiva, doua dintre cele trei lucratoare s-au luat la paruit cu zbieretele de rigoare. Nu’s’ce aveau de impartit. Pare-se ca una incercase sa-i sfeteriseasca tovarasei un client, oferind un pret de dumping. Apoi au stricat cooperativa retragandu-se, probabil, fiecare  spre un alt vad. A treia a ramas, insa, pe pozitii. Stimulata si de o sticluta, curand golita, de cine stie ce tarie, a dat glas unor cantonete locale interpretate intr-o surdina nu tocmai perfecta. Zelul muzical ii era intrerupt din cand în cand de vreun intarziat, care se alegea cu o boscorodeala la un nivel sonor corespunzator indignarii cauzate de calicia ofertei sale. In fine, pe la miezul noptii, o masina de politie a saltat-o pe harnica prestatoare de servicii si am putut si noi sa inchidem ochii. (...)

 

(...) Am iesit din Napoli pe alta ruta decat cea de la intrare. Era o sosea cu doar un fir de circulatie in fiecare sens. Ea se catara pe un deal in serpentine stranse care incolăceau dealul intr-o spirala. Sensul de iesire din oras era foarte aglomerat, masinile circuland bara la bara, cu o viteza redusa. Celalalt sens era aproape pustiu, din fericire pentru ce avea sa se intample. Un Fiat 500, mezinul familiei, mic si sprintar, tot incerca sa-si depaseasca fratiorul mai mare, un Fiat 600, care-l preceda. De ce voia sa o faca era imposibil de inteles, caci carnatul era mare, depsirea foarte riscanta si, chiar daca ar fi facut-o, in fata erau multe alte masini. N-avea nicio importanta pentru soferul Fietelului. El voia sa depaseasca si pace! Soferul Fiatului 600, alt capos, nu-l lasa. La un moment dat, cel din spate a tasnit si s-a aliniat cu cel din fata. Erau acum doua masini una langa alta pentru ca Fiatul 600 tot nu incetinea, ca sa-i faca loc celuilalt sa intre în coloana,  în fata lui. Eu eram la doua masini in spate, asa ca aveam un fel de fotoliu de orchestra din care puteam urmari balciul cu maxima vizibilitate. Coloana inainta cu cele doua masini una langa alta. De pe locul mortului din Fietel o matracuca işi scosese capul si se zborsea la soferul care nu se lasa depasit. Fiatul 600  era decapotabil. O alta pizipoanca isi scosese bustul cu cap cu tot prin acoperis si zbiera la certareata cealalta. Din cand in cand, pe sensul opus mai aparea cate o masina care abia apuca sa traga mai spre dreapta ca sa evite o ciocnire frontala cu Fietelul zurbagiu. Noroc ca ecartamentul soselei era marisor, vitezele mici din cauza serpentinelor, deci manevrele de iesire de pe carosabil se puteau face fara mare bataie de cap. Cei doi soferi nu aveau nicio treaba cu situatia periculoasa creata si-si vedeau de idioata lor disputa. In cele din urma, Fietelul a realizat ca gluma se ingroasa si a reintrat in coloana, tot in spatele Fiatului 600, dar disputa dintre cele doua amazoane a continuat mult si bine. In fine, am ajuns la rascrucea de drumuri de unde puteam sa intru pe autostrada, asa ca nu am mai vazut daca disputa verbala a avut sau nu un final contondent... Pacat, o cafteala intre afrodite este un show de neratat... Catfight se numeste aici, peste garla atlantica, acest eveniment de mare audienta in care nici macar poliţaii nu intervin inainte de a-si lua o masiva portie de hlizeala. (...)

 

Tara, tara, vrem ostasi...

 

...Republica, ma lasi la vatra...


(...) Potrivit teoriei optimiste ca se poate si mai rau, veni noiembrie. Tot meletaru’ trecu la tinuta de iarna, că asa fu ordinul pe garnizoana. Adica ne pricopsiram cu mantai. Mantai, nu man­tale, ca asa le numea magazionerul. Mai toate lalai, ca doara cine sta să piarza vremea cu aflarea unor masuri cat de cat potrivite cu statura ostenilor. Mai schimbaram intre noi acoperitoarele, la unii se mai potrivira masurile dar  de cei mai multi ziceai ca sunt sperietori de ciori. Unii, mai grijulii cu fizicul lor, pusera mana pe foarfeca si ajustara poalele mantalelor, ca macar in lungime sa nu para anteriuri. Luat de val, Misu B. taie ceva mai mult, drept care aparu la apelul de dimineata cu mantaua de jurai ca-i minijupa. Cand îl zări, pe comandir mai sa-l loveasca damblaua. Ii ordona sa iasa in fata careului si incepu mustruluirea. Pe masură ce vorbea, se ambala tot mai tare, climaxul fiind amenintarea cu trimiterea in tribunalul militar a lui Mişu pentru, citez, „diminuarea capacitatii de aparare a patriei.” Mare noroc a avut tarisoara atunci, ca nu ne-a atacat vreun dusman. Ce ne-am fi facut noi, caci poalele lipsa de la mantaua lui Misu ne diminuasera capacitatea de riposta. In cele din urma, Misu se alese cu un nou anteriu, minijupa fiind trimisa,
probabil, la reforma, daca nu o fi fost atribuita vreunui recrut mai pirpiriu. (...)

 

(...) Un prim soc l-am avut la distribuirea smochingurilor cu care patria ne premia pentru zilele cand o slujeam cu abnegatia cuvenită. Efectele, ca asa se numesc boarfele cazone in limbaj de specialitate, aveau ca piesa centrala a rufariei de corp niste budigai, tip moartea pasiunii. Nu ca am fi avut sperante prea mari de a ne mandri cu ei în fata eventualelor partenere de fapte intime, dar aveau o croiala cam fistichie. Nici izmene, nici chiloti. Ajungeau in vecinatatea genunchilor, materialul era cam zgrunturos si de o culoare, scuzati, cacanie. Asa că i-am lasat neatinsi, preferand lenjeria personala, care mai de care mai sexy. Dupa prima saptamana de instructie budigai au devenit, in ceea ce ma priveste, vestimentatia preferata. Nu de alta, dar după vreo doua ore de instructie la catarama, sudoarea siruia pe trupuri intr-un suvoi de niagara care se cantona in zona chiloteilor, ceea ce dadea nastere la niste mancarimi si rosaturi, ca sa zic asa, jenante. La propriu. Situatie pe care croiul cazon o avusese in vedere, caci materialul folosit absorbea transpiratia, eliminand astfel neplacerile respective. De unde se vede ca sunt si lucruri de laudat in militarie printre multele, prea multele, din categoria opusa. (...)

 

(...) La vreo luna dupa ce ne prezentasem sa ne facem datoria catre tara, au inceput sa curga vizitele. Consoarte, logodnice, prietene si tot ce mai pica pe de laturi, aglomerau Fagarasul.  Vizitatilor le trebuia bilet de voie pentru a-si petrece noaptea cum se cuvine in asemenea imprejurari.  Cand se tragea linie si se aduna, ofiterii se luau cu mainile de cap. In fiecare weekend erau cateva zeci de cereri. Ce ne faceam daca taman in noaptea aia ataca dujmanu’...? Ce credeti ca-i trecu prin cap atunci comandirului scolii? Ca sa verifice taria morala a racanilor in subordine, cum s-a comunicat trupei prin ordin de unitate, a decis sa nu mai dea nicio invoire. Atat le trebui amazoanelor, descalecate deja in urbe. O adevarata rascoala, atat la portile unitatii, cat si, dupa ce una mai inventiva aflase adresa de acasa a colonelului, la domiciliul conjugal al acestuia. Ca sa scape de balamuc,  acesta dezerta din garnizoana cu famelie cu tot, lasand coconetul sa zbiere la luna. Seara, ce trebuia sa se intample, s-a intamplat. Lumea fusese prea mult timp la post negru, cel putin pentru partea barbateasca se putea baga mana-n foc, asa ca, fie ce-o fi! Ca nu putea sa fie prea groasa. Inca nu depusesem juramantul cazon, deci tribunalul militar nu avea cum sa ne inhate. Asa ca, la ceas de noapte, pas-pas, flacaii isi luara talpasita spre iatacurile unde focoasele dulcinee frematau in asteptarea zbenguielilor nocturne. Scoala era ea unitate militara, da’ puteai intra si iesi fara sa fii deranjat, caci mai bine de trei sferturi din incinta nu era, desi trebuia, inconjurata de vreun gard sau alta opreliste. Pe la miez de noapte, cand ofiterul de serviciu pe unitate inspecta hangarele pe post de dormitoare, nu-i veni sa-si creada ochilor. Mai bine de o suta de paturi erau neatinse, asa cum fusesera facute la crapatul zilei. Ei, ce putea sa faca acum conducerea scolii? Oficializarea situatiei ar fi dus, in final, la blamarea ei, deoarece nu fusese capabila sa disciplineze trupa si ce armata-i aia fara diciuplina? Gunoiu’ s-a varat, intelept, sub pres, masculii au revenit dimineata in ţarc, toata lumea multumita. Mai cu seama noi, aştia cu vizite multiple, caci s-a instaurat un fel de complicitate tacita cu privire la viitoarele escapade. Noi ne vedeam de treaba, ei se faceau ca nu văd. (...)

 

(...) Eu m-am trezit la Bacau, la Bacau, intr-o mahala, unde erau inghesuite cateva regimente. Urbea trepada de emotie in asteptarea evenimentului memorabil cand barza isi va implini misia de a preda familiei Vranceanu pe numita Gabriela, viitoarea fala a targovetilor. Nu mai erau nici sapte ani pana atunci si lumea nu dorea sa fie luata pe nepregatite. Regimentul de tancuri, care ma astepta nerabdator, intrase in folclorul cazon mai demultisor cand, la nu stiu ce aplicatie importanta, tancul comandirului care deschidea hoarda a avut proasta inspiratie sa se defecteze taman cand incerca sa iasa pe poarta unitatii, blocand astfel restul magaoaielor. Pana sa se reuseasca urnirea matahalei, „dujmanul” si-a facut de cap pe campul de lupta, „ai nostri” pierzand astfel batalia la care nici macar nu participasera. (...)

 

(...) Auzii, mai apoi, ca si gratioaselor studente li se acordase cinstea de a fi ofiterese. Adica, fiecare, sa fie, pardon de expre­sie, sublocotenent. Cum glasuia bancul: „care este femininul de la locotenent? Sub locotenent!” Si seria continua: femininul de la marin?  Submarin! Sau mai clar spus Sub Marin!” Etc.

 

P. S. Peste vreun cincinal, patria si-a adus aminte de noi, si-a zis sa ne avanseze. De data asta, a fost o instruire la domiciliul clientului, adica veneam o dupa-amiaza pe saptamana, la o cazarma din Berceni. Si dupa un smotru cu surdina de vreo trei luni, ne pomeniram locotenenti. Şi locotenent am ramas. Pe viata! Nu ca locotenentul Stamatescu, pe care nea Tudorica Musatescu a gasit de cuviinta sa-l avanseze de la acest superb grad din Titanic Vals pana la cel de general in ...Escu. Spre marea dezamagire a Mizei: „cum, nici macar locotenent nu mai esti?” (...)

 

Viata privata

... schimba asternuturile cu barbati cu tot...

(...) Nu este vinovat de aceasta stare de fapt numa’ boboru’ majoritar caci, daca nu s-ar fi gasit mercenari de presa gata sa abdice de la statutul respectului de sine de dragul zornaitului de gologani, tuturoiul gazetariei imunde s-ar fi infundat de la sine. Dupa cum, un rol principal in aceasta deplorabila felie de viata este jucat si de tampitelele, mai mult sau mai putin afone, care maltrateaza un cantec sau altul pe videoclipuri, unele mai desucheate decat altele. Acestea provoaca situatii in stare sa faca sa roseasca pana si pe un veteran al bordelurilor, alimentand astfel, sarguincios, vespasianele mediatice.  Imaginile si behaielile stupide ale „reginelor” filmelor porno, ale „senzualelor”, ale despuiatelor, ticsesc standurile de ziare, aflate în acerba concurenta cu micile ecrane. Bravos, natie! Pai ce, degeaba au murit tinerii in decembrie ’89? (...)

 

(...) Ca unele dintre aceste vedete - mai degraba vedete ale promiscuitatii – schimba asternuturile cu barbati cu tot cu dezinvoltura cu care isi schimba rufaria de corp ar trebui sa fie doar treaba vietii lor intime. Dar, nu! De ce să nu afle si vulgu’ de cat de dorite si lipsite de prejudecati burgheze sunt aceste vestale ale amorului liber? Mai ales cu parteneri care le-ar putea fi fii.  Si dorinta le este indeplinita cat ai bate din palme.

 

Chestia asta poate fi transpusa in domeniul semanticii. Viata intima echivaleaza cu viata privata. Iar viata privata este din ce în ce mai mult privata. Privata, adica hazna. Haznaua mizeriei umane. In toată splendoarea ei... (...)

 

Taur, boarfe, fa, bosorogi, socoteli...
 

...da’ tauru’ o face mult mai bine...

(...) din celebrul roman al lui John Steinbeck, „Fructele maniei”. L-am citit inca de pe bancile liceului si ce credeti ca mi-a ramas in minte pentru totdeauna? Bancul care spunea asa: John, un baietel de scoala primara dintr-un sat californian, a lipsit de la orele de curs. A doua zi, invatatorul il ia la intrebari:

-         De ce n-ai venit ieri la scoala?

-         Nu m-a lasat tata.

-         De ce?

-         M-a trimis cu vitica la taur.

-         Bine, bine, da’ nu putea tac-tu sa faca treaba asta?

-         Ba da, da’ tauru’ o face mult mai bine...

După chicoteala, m-am gandit ca daca invatatorul ar fi spus „nu putea tac-tu sa duca vitica la taur”, in loc de cum zisese, marea literatura universala ar fi fost vaduvita de aceasta pagina de neuitat. Dar, in acelasi timp, Steinbeck mi-a atras atentia asupra exprimarii limpezi. De atunci incoace, m-am straduit ca tot ce spun sa fie exact ceea ce gandeam, fara nicio portiţa lasata unor interpretari colaterale. (...)

 

*  Dor de Ceausescu
                                                                                        
                                                       ...scarba fata de urmasi.     

 
(...) Să tragem linie si sa socotim: daca prin absurd Ceausescu ar mai trai si ar fi unul dintre candidatii la Presedintia tarii, cam cate voturi credeti ca ar obtine? Nu am prea mari indoieli că o oaresicare parte a turmentatului electorat mioritic ar pune  fara ezitari stampila pe numele lui. Nu din amor pentru el, ci din scarba fata de urmasi. (...)


* Careul de dame

 

                                                               ... tot felul de fuste lungi...


(...)
Ceva mai mult o să zabovim la febletea domnului Basescu,  proaspata ministreasa a bolnavului  turism ecumenic, ecologic, hipic sau cum o mai fi el in viziunea udrista. Doamna cu portofoliu a incalecat tot ce se poate incaleca. La figurat, guvernul si partidul. La propriu, tot felul de  biciclete, bidivii sau alte fapturi, cum sopteste lumea invidioasa dar, mai ales, rea - dar ce rea domnule, ce rea!... Campionul ei pare a fi Ludovic Orban care a indemnat public, intr-o emisiune televizata, pe toate sanzienele din politica mioritica sa, citez: „nu treaca prin paturile sefilor”, pentru a se strecura inspre fruntea bucatelor. Delicatul domn Orban nu s-a sfiit sa pomeneasca vreo două nume. Insinuari calomnioase, ce mai incolo si-ncoace! Dar stiti cum e: gura lumii sloboda... Colac peste pupaza, coledzi parlamentari instigati de dulaii de paza ai democratiei,  sloboziti din lesa de justitiarismul ciutacian, i-au pus gand rau blondinetei. Cica ar fi facut nu’ş’ce minunatii cu banii din pusculita ministerului. Drept care i-au pus pe cap o comisie prezidata de blandul domn Orban. Iar doamna cu pricina nu avu altceva mai bun de facut decat sa se ratoiasca la cei care o vor cerceta. Fara niciun dubiu ca otareala respectiva va conduce simpatia comitiei la cote nedorite de impricinata, dar ce sa-i faci, gura bate organul pomenit in aceasta sintagma mult folosita in Romanita. Organ sau Orban, cum gresi dna Udrea?

 

Cadrul ecvestru preferat de doamna Udrea pentru a-si demonstra competenta si in ale vacantelor made in Romania ne sugereaza o imagine sugestiva pentru situatia initiata de dl Basescu si anume aceea a unei cvadrige prezidentiale la care trag din greu cele patru devotate membre de partid intru gloria vizitiului. (...)

 

* ...parte-si face!
                                                                                                  
Bat campii, nu-i asa? 


(...) Eu, dac-as fi mare si tare, macar o luna de zile, m-as juca de-a despotul luminat si, printre altele, as da un pricaz cum ca regulamentul de functionare a  Parlamentului sa fie in sarcina Guvernului sau Presedintiei, cel al Guvernului sa fie intocmit de Parlament sau Presedintie, iar al Presedintiei de Guvern sau Parlament. Ce ziceti de o asemenea nazbatie? Solutia pentru magistratura ar fi ceva mai greu de  gasit, dar nu imposibila. Ce ar fi ca institutia deja existenta in teorie, caci in practica e vai de ea, cea a Avocatului Poporului,  sa fie aia care sa solutioneze cazurile in care magistratii sunt parte…. Bat campii, nu-i asa?   (...)

 

Inapoi la inceputul paginii

 

   Ultimul cartus

  "Te dau la Reflector..." ...era, in anii 70, suprema amenintare la care recurgea cetateanul exasperat de balbaielile mai mult sau mai putin birocratice ale vreunui amploiat rauvoitor sau incompetent. Emisiunea Redactiei social-educative a Televiziunii, lansata de unii dintre pionierii presei vizuale din Romania, dintre care as aminti cativa - regretatul Mircea Giosanu, Florin Bratescu, Stefan Dumitriu - a devenit, chiar din capul locului, un simbol al institutiei. Omul de pe strada a perceput-o ca pe una dintre putinele emisiuni care se ocupau de problemele sale, ii reflectau preocuparile cotidiene, si chiar il aparau, intr-o oarecare masura, de belele inerente comunismului.

   Eminamente critic, de la debutul lui si pana la obstescu-i sfarsit, Reflectorul si-a pastrat consecvent aceasta "marca de fabricatie" intrand in constiinta opiniei publice ca atare. Atat de mult, incat, cu toate incercarile politrucilor de la sectia de presa a C. C.-ului de a desfiinta emisiunea, lucrul acesta nu a fost la îndemana lor. Decizia respectiva a trebuit sa fie luata de pe cai mult mai mari... Dar, sa nu anticipam...

   La inceput, tematica Reflectorului era un fel de ghiveci publicistic. Se ocupa de toate problemele: sociale, economice, juridice, etc. La inceputul anilor 70, s-a infiintat Redactia emisiunilor economice. Atunci  s-a decis ca aceasta sa preia subiectele economice critice si sa le trateze intr-o emisiune speciala, cu frecventa saptamanala, numita "Teleobiectiv", care nu era altceva decat un Reflector specializat pe tematici industriale, agrare, comerciale, de transport, de cercetare stiintifica aplicata. "Teleobiectivul" a fost realizat din capul locului de Florica Radulescu, Petre Nicolae - Dumnezeu sa-l ierte, mort acum 30 de ani, în exercitiul functiunii, împreuna cu întreaga echipa de filmare, într-un accident de masina langa Târgul Frumos - si de subsemnatul. Fiecare semna o emisiune la 3 saptamani distanta. O serie de intamplari tragi-comice au marcat istoria acestei emisiuni, despre care, poate, voi mai avea prilejul sa va povestesc, stimate cititoare si nu mai putin stimati cititori. Acum, nu mi-am propus sa ma opresc decat la agonia emisiunii si la parastasul ei.

   Stiind, desigur, de pe vremea când lustruia ciubotele maharilor de partid cu functii mai mari decât el, cum se falsifica de catre subordonati rapoartele catre bulibasii de partid si de stat, Ceausescu considera emisiunile de televiziune surse de informare mult mai veridice decât istoriile ce-i parveneau  pe cale ierarhica. De aceea, nu o data, ne cerea sa-i spunem lui "de-adevaratelea", un caz sau altul. Iar, de cateva ori, probleme economice a caror rezolvare se împotmolea cu lunile in mlastina birocratiei partinice, au intrat pe fagasul normal, in urma unei informari detaliate si la obiect facute de un realizator de emisiuni saul altul. Imi vine acum în minte un exemplu de acest fel. Nu mai tin minte detaliile, dar, in esenta, nodul gordian al unui import foarte costisitor pentru fabricarea acelor de masini de cusut, a carui rezolvare trena de ani de zile, a fost  taiat la cateva zile dupa ce un "Teleobiectiv" a abordat problema si dupa ce Petrica Nicolae, realizatorul lui, a facut un raport detaliat catre Ceausescu. Dupa un timp, "Teleobiectivul" si-a schimbat denumirea in Reflector, fiind realizat însa tot dupa vechea schema: o saptamana Redactia economica, cealalta  Redactia sociala.

  Ei bine, luna de miere dintre Ceausescu si critica prin presa a durat ce a durat, mai precis pana cand si Pingelica a  inteles ca necazurile cauzate de aceasta oranduire contra naturii, care era, este si va fi comunismul, nu mai pot fi puse pe seama lui Dej sau mai maruntilor trepadusi, caci, nu-i asa, "chipul de astazi al Patriei este rodul fidel al gândirii si al faptei Secretarului General al Partidului nostru"... Drept care, o botnita, ultima botnita, a fost pregatita si pentru Reflector. Numai ca, desi la indemana, botnita era numai sugerata nu si pusa. Fapt care ne aiurea pe toti, de la Vladica pana la opinca. Nu întelegeam de ce geniul Carpatilor  se “sfia” s-o spuna de-a dreptul: Ia mai terminati cu prostiile alea… Cand, la o miscare a sa aiurea din mana, strazi întregi picau sub lamele buldozelor, in cazul emisiunilor critice – si in special al Reflectorului - omul o tot dadea dupa cires: ca problema aia n-a fost pusa bine, ca problema cealalta afecteaza interesele economiei nationale, etc, etc, etc… Cei de la sectia de presa a C.C.-ului, ca si mai marii lor, dadeau de ceasul mortii sa-i descifreze intentiile reale. Nu îndrazneau insa sa desfiinteze emisiunea fara un pricaz deslusit si dadeau în bobi… Se propuneau la niveluri de executie tot felul de solutii, care de care mai fistichie, doar, doar… Una dintre ele era: de ce sa nu facem un Reflector pozitiv… Nici una nu se brodea…

   Satula de suturi, Redactia social-educativa a renuntat treptat la emisiune, lucru ce nu s-aintâmplatin cazul Redactiei economice, datorita in primul rând redactorului sef, Sorin Pamfil, un temperament mai bataios, grefat pe o mare dragoste de meserie, dispus sa-si asume riscurile, deloc neglijabile, de a-l supara pe Inalt Prea Sfantul… Ramasese singura emisiune mai de Doamne ajuta, unde se mai critica, chiar daca tot mai în surdina, cate ceva. Secondat de un alt “inconstient”: subsemnatul. Cu toate ca o mai luaseram  pe coaja, o data amandoi, mana-n mana (formula eleganta a finului intelectual Popescu Dumnezeu fusese: “dati-i afara pe tampitii aia”. Scaparam, in cele din urma, doar cu o sanctiune administrativa), iar subsemnatul de doua ori (sanctionarea mea fiind semnata, din ordin, chiar de Pamfil, in ambele cazuri… Poate o sa mai am ocazia sa povestesc toata tarasenia…), am decis sa mergem mai departe, pana ni s-o pune explicit calusul în gura…

   Si asa, taras-grapis, Pamfil în calitate de “aprobator” de emisiune si de “tinut spatele”, iar eu ca unic realizator al Reflectorului in acest rastimp, am mai intins pelteaua aproape doi ani. Cu critici tot mai anemice, tot mai voalate, tot mai “constructive”, dar, ma rog, decât nimic… Ca sa putem strecura emisunile in planurile trimestriale, care erau trimise spre aprobare la sectia de presa, le puneam tot felul de titluri benigne, din punctul lor de vedere. Cum a fost si cel al ultimului Reflector. Ceva in genul: “promovarea creatiei stiintifice originale romanesti in activitatea de productie”. In fapt, era vorba de o inventie a unui inginer de la Uzina de Mecanica Fina din Sinaia, inventie a carei aplicare era taraganata de metodologia imbecila de aprobare, de gelozii profesionale… Domeniul era, insa, minat… Problematica respectiva era sub bagheta dirijorala a cabinetului nr. 2, care, se pare, ca si-a fitilit jumatatea si, in fine, “indicatiili” au fost ceva mai limpezi. Ceva mai limpezi, nu limpezi. In sensul ca nici acum nu s-a spus  “terminati cu emisiunea asta”, ci cu un ton, hai sa-i zicem parintesc, ni s-a transmis ca emisiunea pericliteaza capacitatea de aparare a patriei… Cum periclita emisiunea capacitatea de aparare a patriei? Simplu! Inventia cu pricina era un burghiu foarte lung, care putea fi folosit SI la ghintuirea tevilor de pusca… si, ma-ntelegi, mata, coano Efimito, zgripturoii de imperialisti atâta asteptau: sa vaza emisiunea cu pricina si sa ne fure “secretili”… Acusica, data fiind adâncimea si întelepciunea observatiei, pâna si inconstientii de Pamfil si Verzeanu pricepura… GATA CU REFLECTORU’! 
    Era anul de gratie 1984…

Inapoi la inceputul paginii

Fusu’ ici, FUS-u’ colea

   In a doua jumatate a anilor 60, când am debutat in meseria de gazetar, Radioteleviziunea Româna lucra in foc continuu. Nu tu, duminica, nu tu, Anul Nou, nu tu, nici macar 23 august. 24 de ore din 24, 7 zile pe saptamana. Asta în ceea ce priveste emisia. Reporterii lucrau ceva mai mult în saptamanile premergatoare sarbatorilor ca sa asigure fluxul de emisiuni si pentru zilele cu pricina.

   Proaspat in sectia de informatii a REPI – Redactia Emisiunilor Politice Interne – care, mai spre zilele noastre, a devenit Redactia de Actualitati - subsemnatul s-a intalnit cu noii colegi in fruntea carora  fusese numit – o alta trufanda – L. C. , un gazetar cu o experienta de aproape un deceniu, care era  un coleg simpatic, cooperant. Pare-se, insa, ca  investitura nu prea i-a potrivit. Nu de alta decat ca a luat-o mult prea în serios.

   Ca sa intelegeti mai bine cele ce urmeaza ingaduiti-mi o scurta paranteza explicativa privind drumul unui material de la reporter la ascultator. Seful sectiei dadea o viza preliminara materialului, viza care avea mai mult un rost gazetaresc, pentru ca viza finala de intrat pe post o dadea cineva din conducerea redactiei, asa numita viza politica, VP cum era scris si semnat pe blancul aflat la inceputul benzii de magnetofon pe care era înregistrat un material sau altul. Alaturi de semnatura DP, directia presei adica, un eufemism pentru cenzura clasica. Între cele doua vize era si aceea a  realizatorilor emisiunii Orele serii, care tot gazetareasca era, adica avea grija ca cele comunicate de reporter sa fie interesante, clar expuse si intr-un mod atractiv. Materialele difuzate in alte emisiuni informative  nu aveau decat prima si a treia viza. Asadar, o viza politica nu intra in fisa postului unui sef de sectie. Din exces de zel  L. C. si-a asumat-o de bunavoie si nesilit de nimeni, intrand, uneori, in ridicol. Cum a fost si in cazurile a doua dintre reportajele mele, filtrate de „vigilenta” lui L.C.

   Primul dintre ele fusese realizat in laboratorul unei intreprinderi chimice din Bucuresti. As vrea sa mentionez ca, de regula, materialele pentru emisiunile informative aveau o durata medie de circa doua minute.  In scurta descriere a laboratorului, vorbind de ordinea desavarsita  care domnea acolo spusesem ceva in genul „flacoanele cu diferite chimicale aliniate frumos, ca soldatii la parada,....” A trebuit sa scot aceasta benigna remarca intrucat L.C. o considerase militarista  si, deci, complet nepotrivita in contextul politicii de pace promovata „cu consecventa de Romania socialista in frunte cu secretarul general... blah, blah, blah...” Incredibil, dar adevarat!

   Al doilea caz  mi s-a parut culmea ridicolului. Judecati si dv. Imi revenise sarcina de a pregati  un reportaj care urma sa fie difuzat chiar pe data de 1 ianuarie. Ansamblul folcloric al Palatului Pionierilor tocmai se intorsese, a treia zi dupa Craciun, dintr-un turneu in Europa Occidentala. Una dintre intrebarile pe care i le adresasem dirijorului suna astfel: „Care piesa din repertoriul dv. s-a bucurat de cel mai mare succes in acest turneu?” Raspunsul a fost scurt si la obiect: „Spre marea noastra mirare Cantecul fusului. In alte turnee bisurile cele mai consistente erau inregistrate la Calusari”.  Ajuns la acest punct L.C. cere sa mai asculte o data pasajul cu pricina. Dupa reascultare cere sa fie scos din reportaj. Crezand ca nu auzise pana atunci melodia cu pricina, desi cunoscuta, i-am zis: „ E cantecul ala cu Sfarrr, sfarrr...” „Lasa sfarrr, sfarrr... E vorba de FUS. Se poate interpreta.”  Vazandu-mi expresia nu prea inteligenta, presupun, L.C. catadicsi sa ma lamureasca: „ F.U.S. F.U.S.... Frontul Unitatii Socialiste! Pricepusi?”

   Pricepui. Pricepui ca nu mai are niciun rost sa continuam discutia. Cenzura, in varianta sa cea mai penibila – autocenzura – ajunsese la mare cinste. Reportajul a intrat pe post fara „Cântecul fusului”. 

Inapoi la inceputul paginii

Porcii de la Partid

   Cenzura politica, „nomina odiosa” pentru militantii libertatii de expresie, fusese o belea constanta in ograda mioritica in anii comunismului. Dreptu-i ca atunci  tunetele si fulgerele, hai sa le zicem, „protestatarilor” erau mult, prea mult, interiorizate. Ca sa fiu mai exact, 100% interiorizate. Logic. Fiind cenzura, nu aveai cum sa dai glas public impotrivirii, caci ea, draguta de ea, era mereu treaza. Basca instinctul de autoconservare, si el, dragutul de el, tot timpul la datorie. 

    „Autocenzura” politica, trebuie privita mult mai nuantat. Cu batista pe tambal adica. Logic, si de aceasta data. Caci, fiind vorba de o complicitate autoconsimtita, nu se cade sa fim excesiv de aspri cu noi insine. Aceasta ingaduinta isi are explicatia ei. Greu de contracarat, de altfel, din punct de vedere practic. Sa zicem ca un acces subit de verticalitate morala l-ar fi pocnit pe vreun gazetar si ar fi  vrut sa-i dea expresie publica, criticand sistemul socialist. Unde ar fi putut s-o faca pentru ca gestul lui sa fie larg perceput de „bobor”? In presa scrisa era absolut imposibil, caci pozitia respectiva nu ar fi ajuns la tipografie. In presa audiovizuala s-ar fi putut. Dar numai pentru cateva secunde, pana cand securistul de serviciu s-ar fi desmeticit si ar fi actionat butonul de intrerupere a emisiei. Dupa care ar fi urmat refecul al carui final ar fi fost „trebunalul”, unde impricinatul ar fi beneficiat mai mult ca sigur de prevederile articolului 166 al Codului Penal socialist, adica de „propaganda împotriva oranduirii socialiste”.  Premiul era puscaria de la 5 la 12 ani.

   Asadar toate portitele unui protest, sau macar al unei „soparle” mai mult sau mai putin benigne, erau inchise. Nu ramanea decat supapapa unui circuit inchis de care se bucurau putini. Cum a fost si cazul unei filmari facute la Moreni de regretatul Petrica Nicolae in cadrul unei anchete publicistice care s-a difuzat la emisiunea „Viata satului”, dupa curatirea de rigoare. Nu mai tin minte detaliile, sunt peste trei decenii de atunci. Era vorba de o situatie privind doua crescatorii de porci, una dintre ele apartinand comitetului local de partid, caci, deh, potentatii zilei nu gustau din carnea harazita prostimii. Aveau nevoie de grasuni hraniti dupa norme aparte, ca nu cumva fiinta lor sa dauneze cu ceva, dupa sacrificare, pretioasei sanatati a to’a’silor. Luat la intrebari de reporter, unul dintre responsabilii locali ai crescatoriilor de porci, un batrânel simpatic, nu excesiv de coerent,  in focul demonstratiei o tinea mortis cu „porcii de la partid”. Desi era cat se poate de clar ca omul se referea la animalele de la gospodaria de partid, totusi expresia a fost eliminata din cuprinsul anchetei de catre insusi autorul ei, cu binecuvantarea nu numai a tuturor celor implicati in difuzarea ei, dar si a noastra a celor cativa de zeci de gura casca de la etajul 3 al Televiziunii Romane, unde era amplasata Redactia emisiunilor economice, care au avut „privilegiul” sa urmareasca ancheta in stadiul ei initial de prelucrare. Mira-m-as tare daca in imprejurarile de ATUNCI, oricare dintre dv, onorabile cititoare si nu mai putin onorabili cititori de ACUM ai acestei relatari, ar fi cutezat sa-si asume riscul de a infrunta situatia care s-ar fi creat in urma difuzarii pe post a vorbelor cu pricina. In cel mai bun caz chestiunea s-ar fi soldat DOAR cu pierderea serviciului. Dar nu inaintea unor multiple intalniri cu bratul inarmat al Partidului.

   Un exemplu, unul singur din ceea ce s-a numit autocenzura, un fenomen pragmatic determinat de conditiile concrete ale „iepocii de aur”. O oarescare alinare pentru noi toti, cei implicati in asemenea ispravi, se poate gasi in vorbele dragului meu Mark Twain, care, cu circa un secol in urma, zicea, citez: „Dumnezeu a daruit americanilor libertatea cuvantului, dar si intelepciunea de a nu se folosi de ea.” Fraza care, odata cu trecerea timpului, s-a transformat in „politically correct”. Ceea ce pe plaiurile mioritice, si nu numai, se traduce prin „autocenzura”. Pai, daca si în „cea mai avansata democratie din lume” se purta asa ceva, ce sa mai zicem noi, aflati în acei ani, la ani lumina de „American democracy”? Pai, nu? Pai, da!
    Si ca sa nu ramanem in sfera teoreticului, iata si un exemplu cat se poate de elocvent de cum autocenzura functiona si la case mai mari. Nici mai mult nici mai putin decat la Europa libera. Poate ca un scurt preambul la situatia respectiva va ajuta la intelegerea ei corecta. Prin 1983, cand actiunea de jugulare a emisiunilor de televiziune era in floare, am avut ocazia si timpul necesar sa ma indrept spre ceea ce ar fi fost adevarata mea vocatie jurnalistica - emisiunile de sport, si in special de fotbal. Programul 2 al Televiziunii mai gazduia inca emisiuni „comestibile”, printre care, duminica seara, una de sport, al carei realizator era nea Misu Tanasescu. Am facut o sumedenie de reportaje fotbalistice culminand cu doua emisiuni succesive de o jumatate de ora fiecare consacrate turneului final al Campionatului European de fotbal din Franta, unde reusisem sa ne calificam. Ulterior mi-am demonstrat talentele care ma chinuiau si la Radio Bucuresti, unde mi-am încheiat cariera de jurnalist în România. Era în sezonul care a culminat cu cucerirea Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua. Urmarisem îndeaproape si comentasem evolutia Stelei. Ultimul meci pe care-l vazusem în Ghencea si-l comentasem a fost cel în care stelistii zdrobisera Honvedul budapestan cu 4-1. Spun toate acestea pentru a arata ca puteam pretinde ca am cunoscut la prima mâna clubul militar. Atat de bine, incat am anticipat si am sustinut public, ca in acea editie Steaua va castiga Cupa. Asta prin ianuarie 1986, cand ajuns la Munchen, in asteptarea solutionarii cererii mele de azil politic am inceput colaborarea la Universul lui Aristide Buhoiu, in paginile caruia am prezis victoria finala a clubului bucurestean. Fiind la Munchen am contactat si Europa libera in persoana lui Nicolae Munteanu - cel ce raspundea de emisiunile sportive - oferindu-mi serviciile de a-l informa despre magnifica echipa de atunci a Stelei, spunandu-i si domniei sale credinta mea ca bucurestenii vor fi castigatorii din anul in curs. Am fost refuzat cu stupefiantul „argument”: „Cum, domnule Verzeanu, poti sustine ca o echipa militara a unei tari socialiste va obtine o astfel de performanta?” Pur si simplu am ramas interzis de o asemenea remarca, cu totul neasteptata, caci, ca un gugustiuc obisnuit cu porcariile presei comuniste credeam ca „dincolo”, cenzura si autocenzura nu au ce cauta. Dupa putin timp, într-o discutie intre patru ochi cu Nicolae Constantin Munteanu - celalalt Munteanu al Europei libere - exprimandu-mi nedumerirea cu privire la atitudinea lui Nicolae Munteanu de la „sport”, Nicolae Constantin Munteanu mi-a spulberat si ultimele iluzii cu privire la libertatea deplina de exprimare din Vestul „salbatic”,, spunându-mi: „In fiecare dimineata americanii ne cheama la o sedinta in care ne aproba sau nu temele materialelor pe care intentionam sa le difuzam.”

P.S. Iata si o alta situatie, cu desavarsire inexplicabila pentru mine, in ceea ce priveste autocenzura: in dimineata zilei in care urma sa se difuzeze cea de a doua parte a emisiunii despre Campionatul European de fotbal despre care am vorbit mai sus, intamplator intru intr-o cabina de montaj si-l gasesc pe nea Misu Tanasescu puricand din nou - a cata oara, oare? - emisiunea cu pricina, care o predasem cu cateva zile inainte la Directia de programe. Ce-l nelinistea pe nea Misu si scotea din emisiune? In partea in care vorbeam de victoria Romaniei asupra Italiei, in meciurile din grupa preliminara facusem un joc de cuvinte pornind de la „porecla” nationalei italiene: squadra azzura, supranume datorat echipamentului traditional al peninsularilor care era azuriu.Infrângerea de la Bucuresti ii periclita sansele de calificare. Comentand situatia din grupa in urma acelei partide spuneam ceva in genul  „Squadra azzura începe sa vada albastru”,. Asta scotea nea Misu din emisie. De ce oare? Nu am gasit alta explicatie decat ca autocenzura incepuse sa ne cam tampeasca pe toti.

Inapoi la inceputul paginii
 

La vremuri noi, tot NOI

   Fericiti aceia care nu au trebuit sa astepte la miezul noptii, în plina iarna, in camp deschis, un autobuz al transportului în comun, in adierea unui bland crivat. Fericire de care nu s-au bucurat in anii socialismului victorios salariatii platformei industriale de la marginea Craiovei. Noapte de noapte, sute de oameni care lucrau in schimbul al doilea, dardaiau in asa zisa statie, injurand - in gand, fireste, - Partidul si pe iubitul conducator.

   Plângerile lor tot mai dese catre oficialitatile locale nu puteau fi rezolvate din nu stiu ce cauze birocratice, drept care acestea, oficialitatile, au incercat o solutie de dupa cires. De fapt, a fost mai mult o initiativa a directorului fabricii de prefabricate, fabrica aflata si ea pe mai inainte amintita platforma industriala, initiativa incurajata - in surdina, insa – de maharii organizatiei locale de partid. Directorul, pe numele lui Smarandescu, daca memoria nu ma inseala, a construit din panouri prefabricate o cabina care apara cat de cat oamenii de vant. Strict legal vorbind, actiunea era ilegala, întrucat panourile cu pricina erau folosite fara acte. Un control financiar descopera intamplarea si declanseaza balciul birocratic, amendand  directorul „infractor” si amenintandu-l cu sanctiuni mult mai dure, ce aveau sa vina. De abia construita cabina este daramata, iar maharii locali faceau pe niznaii. Indignati, salariatii de la fabrica de prefabricate, ramasi singurii aparatori ai directorului, scriu toata tarasenia Televiziunii. Nu avui de lucru, preluai mesajul si facui reportajul, care se si difuza. Problema era delicata, caci,  pe de o parte, nu aveam cum sa pledez pe fata pentru un act, care, pe hârtie, era cât se poate de neortodox, conform legislatiei vremii, dar, pe de cealalta parte, era evident ca directorul taiase nodul gordian rezolvand pe propria-i raspundere o problema importanta. Asa ca, personal, am cam dansat pe marginea prapastiei, lucru care nu a intarziat sa fie demonstrat.
   Nu a trecut o saptamana de la difuzarea reportajului, cand la Televiziune a sosit reactia Ministerului Finantelor, sub forma unei scrisori oficiale semnata de insusi ministrul, scrisoare care tuna si fulgera împotriva subsemnatului, care, in loc sa apere legalitatea socialista, gasise de cuviinta sa incurajeze asemenea actiuni cat se poate de daunatoare ei.  Norocul meu era ca, potrivit cutumelor vremii - binecuvantate cutume in acea imprejurare, din punctul meu de vedere – reclamatiile erau trimise spre rezolvare chiar celor reclamati. Deci, ravasul cu pricina ajunse pe biroul redactorului sef, Sorin Pamfil, un mare maestru al „tinerii spatelui” si al contraatacurilor. Tehnica lui Pamfil era sa se faca ca ia de „bune” formulele propagandistice ale regimului si sa le foloseasca in imprejurarile critice pentru redactie. In cazul  de care vorbim acum, raspunsul  lui Pamfil a fost ca redactia nu a facut altceva decât sa militeze pentru telul suprem al politicii Partidului si anume „cresterea continua a nivelului de trai al oamenilor muncii”, formula care nu putea fi combatuta in niciun caz. Ceea ce a pus capat tevaturii.  

   Pentru ca tot veni vorba despre „tehnica” pamfiliana mai pomenesc, intr-o foarte scurta paranteza, o alta formula imbatabila folosita de el pentru rezolvarea, mai mult sau mai putin ortodoxa, a diferitelor probleme, nu neaparat oficiale. Formula era: „Eu vin la partid, ca la tatal meu!”. Si urma punerea pe tapet a „cestiunii”, pe care, in calitate de „tata”, partidul, in persoana unui mahar mai mare sau mai mic in ierarhie, nu putea  sa o priveasca altfel decât patern si s-o solutioneze corespunzator.

   Si acum bomboana pe coliva, ca sa-i spun asa, bomboana care va explica si titlul acestei relatari: „reclamagiul” ministru ceausist semna „Florea Dumitrescu”. Nume pe care aveam sa-l regasesc intamplator, in ultimii ani ai mileniului, trecut intr-o lista a stalpilor de nadejde ai unui regim postrevolutionar, intr-o functie care valorifica pe deplin experienta sa de înalt ierarh anterevolutionar, precum cea descrisa ici.  Asta doar daca mai credem ca in decembrie 89 a fost revolutie....  

Inapoi la inceputul paginii
  

„Ce te pui tu, ba, cu Melitiea...

... cu Melitiea, nu se pune nimenea...” Era un refren pe care era foarte sanatos sa-l bagi în seama în anii „iepocii” de aur. Ca de nu... brrrrr....! Nu numa’ in calitate de simplu  „particoler”, dar, uneori, si  in exercitiul functiunii. Cum i se intampla chiar subsemnatului in dulcele targ al Urziceniului. Filmam pentru emisiunea Revista economica, emisiune care, in ciuda numelui lipsit de orice „lipici” publicistic pentru marele public, se bucura de o substantiala audienta, datorita faptului ca privea economia prin ochii cetateanului, abordand un stil ofensiv si - foarte important - „hazos”.

   Vedeta emisiunii din acest punct de vedere era rubrica „Flash”, alcatuita in medie din 5-6 instantanee de circa 30 de secunde fiecare. In concluzie, fiecare realizator de emisiune vana pe unde apuca situatii potrivite pentru rubrica cu pricina. De regula, in drumurile cu carul de reportaj spre tinta finala a unei deplasari, opream pe traseu in diferite locuri si o luam per pedes pe strazi in cautarea subiectelor. Ceea ce s-a intamplat si la Urziceni. Vazusem la intrarea dinspre Bucuresti un mic local de alimentatie publica recent renovat, cu o firma de neon care ne anunta ca acolo e „Bardezi”. Idee fistichie a designer-ului, sa-i zicem, care în loc sa zica „Bar de zi”, gasise de cuviinta sa fie mai ’ot. Am filmat chestia cu pricina dupa care operatorul s-a dus cu scule cu tot, sa-si cumpere ceva de ale gurii, iar eu m-am indreptat spre masina. Ajuns acolo, ma pomenesc cu doi „tablagii” (numele de alint al subofiterilor de „melitie”) care ma iau la întrebari. Cine sunt, cu ce ocazie pe acolo, de ce filmez. Operatorul, aflat la vreo 50 de metri departare, are inspiratia sa filmeze toata  tarasenia, inclusiv imbarcarea mea intr-o masina a militiei, in calitate de semi-arestat. La sectie se telefoneaza la Televiziune ca sa se verifice daca nu cumva legitimatia mea era vreun „fals”. Cum nu era, apar cativa ofiteri, care drept scuza imi spun ca nimerisem intr-o aplicatie prin care se verifica modul in care „organili” isi insusisera pretioasele regulamente. Cum, mai suspecti decat niste indivizi care filmau firma unui restaurant de langa o masina pe care scria Televiziunea Româna si care foloseau aparate profesioniste de filmare, nu puteau fi in perimetrul respectiv, ma umflara. In final a iesit un reportajel de vreo doua minute, de tot hazul.
   La viza insa, Directia Presei - eufemismul celor de la cenzura – vazand uniforme militare pe ecran chemara imediat pe cei de la Militie sa-si dea binecuvântarea. Atat M.A.I.-ul (Ministerul de Interne) cat si M.F.A.-ul (Ministerul Fortelor Armate) reusisera sa convinga „acolo sus” ca nimic nu poate sa apara in presa fara gratioasa lor aprobare, dat fiind faptul ca trebuie aparata „onoarea” hainei militare, adica „meletarul” filmat sa fie incheiat la toti nasturii uniformei, chipiul sa fie asezat regulamentar, sa aiba unghiutele curate, etc. etc. etc.... O mare pacaleala caci, de fapt, se urmarea „stopajul la sursa”, adica difuzarea reportajelor, prin „metode specifice”. Metode care constau in aplicarea constanta a legii lui Ohm: „daca esti om cu mine, sunt si eu om cu tine”. Troc clasic, tradus prin: tu nu difuzezi materialul, iar în caz de nevoie eu iti fac un favor. Care, la Militie, insemna, de regula, iertaciune la abaterile de la regulile circulatiei rutiere. In scurt timp apare ofiterul raspunzator de treaba, care zice ca trebuie sa raporteze „cazul”. Dupa vreo ora sunt chemat în biroul redactorului sef – Sorin Pamfil – unde am onoarea sa-i intalnesc pe vreo cinci ofiteri de militie, in frunte cu celebrul, pe atunci, colonel Victor Beda, sef al circulatiei rutiere pe tara. Ideea pusa in discutie era ca difuzarea acestui caz de exces de zel ar fi pus in lumina proasta „organili” pentru un fapt minor si s-o lasam balta. Cum, subsemnatul, care, ca mai toti soferii amatori, avea un cui împotriva tablagiilor de la circulatie o tinea cu „nu, si nu, si nu”, Victor Beda, ii spune lui Pamfil ca doreste sa continue discutia intre patru ochi si ne roaga sa-i lasam singuri. Dupa vreo 15 minute intreg desantul paraseste Televiziunea, Pamfil ma cheama si-mi spune sa scoatem materialul, ca  s-ar putea sa avem nevoie amandoi in viitor de gratiile lui Beda, caci, nu-i asa, nu exista niciun sofer, amator sau nu, sa nu fi calcat în strachini... Mie, care mai avusesem de a face cu militia pe teme de circulatie cu rezultate deloc fericite, nu-mi prea venea sa dau vrabia din mâna. Dar, cum în perfecta democratie socialista, regula era ca in biroul sefului sa intri cu parerea ta si sa iesi cu parerea lui, bombanind, a trebuit sa scot reportajelul. Desi crestineste este recomandabil sa nu te bucuri de necazul altuia, epilogul afacerii mi-a prilejuit o mare satisfactie. Peste vreo cateva luni, când Pamfil, avand nu stiu ce conflict cu un tablagiu, a vrut sa-l rezolve prin Victor Beda. S-a dus la „Melitie” unde to’a’su’ colonel a cam facut pe niznaiul si, abia in final, dupa destule mofturi, destul de umilitoare, i-a dat dreptate lui Pamfil, care, culmea, chiar avea dreptate.

   Cu catava vreme inainte mai avusesem o „intalnire” cu  flacaii de la Melitie. Obisnuiam ca in fiecare an sa fac o emisiune ce vreo 20 de minute cu modul in care este utilizat parcul auto al statului. Nu de alta dar, cu putin noroc, dadeai de situatii de mai mare hazul. Pentru emisiunea respectiva imi stabilisem „cartierul general” in parcajul de lânga restaurantul „Doi cocosi” din Buftea. Emisiunile erau realizate cu ajutorul inspectorilor din Ministerul Transporturilor, care prin lege aveau dreptul sa opreasca  orice masina si s-o controleze. Zi fasta pentru noi. Intr-o salvare oprita la intamplare gasim, alaturi de sofer, patru flacai, o cutie nu prea mare cu sange pentru transfuzie si... un porc. Viu. Era in preajma Craciunului. Unul dintre flacai se erijeaza in purtator de cuvant al grupului si cum o facea intr-o maniera agresiv tembela dialogul cu el era savuros. Un singur exemplu: la intrebarea mea ca de ce era nevoie de patru flacai ca sa care cutia cu sangele pentru transfuzie, cutie care  cantarea nu mai mult de doua kilograme, raspunsul suna: „ce, vi se pare ca suntem prea multi?” Episodul cu pricina a facut epoca in emisiunile de televiziune si multi ani dupa aceea aveam surpriza ca unul sau altul sa-si aminteasca de el si sa mi-l aminteasca razand. La cateva minute dupa ce filmarea respectivului caz se incheiase, norocul ne surâde din nou. Intr-un microbuz alaturi de sofer trona un tablagiu. Filmat de noi acesta se pierduse complet si in loc sa ne indruge ceva cum ca ar fi intr-o misiune, fapt imposibil de verificat, cel putin de catre noi, balbaia tot felul de scuze mai mult decat puerile, care-l faceau foarte comic. In fine, terminam filmarea omul pleaca amarat si eu cu inspectorul asteptam o alta „prada”. Ochiul de vultur al lui Bebe Badescu, operatorul de imagine, observa insa ca tablagiul nostru se urca din nou în microbuzul care-l astepta la vreo cateva sute de metri mai incolo, si isi continua cursa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Fuguta dupa el cu masina noastra. Oprim din nou microbuzul. Militianul coboara, de data asta, „terminat” complet. Nu mai era in stare sa faca altceva decât sa baiguie „maica. maiculita, in ce belea am intrat”. Asta a fost tot ce am putut inregistra pe banda de sunet din secventa respectiva. Intreaga emisiune  arata bine de tot din punctul de vedere publicistic, asa ca, de amorul artei, de aceasta data am rezistat cu brio incercarilor celor de la militie de a scoate episodul cu pricina. Asta pana cu vreo ora inaintea difuzarii emisiunii, cand aflaram ca cineva de „sus” de la Militie reusise sa contacteze pe cineva de „sus”, de la televiziune - sau chiar si mai de „sus” - si am primit dispozitia sa scoatem secventa cu pricina pe motiv ca difuzarea ei ar dauna prestigiului intregii noatre militii populare, datorita unui caz izolat. Si scos a fost.
   Am mai avut un caz cu „Melitia”, petrecut, insa, cu multa vreme inaintea celor relatate mai inainte, pe vremea cand eram reporter la Radio Bucuresti. Nici acum nu stiu prea bine daca, de fapt, nu ar trebui sa fiu recunoscator celui care l-a pricinuit, deoarece, in cele din urma, a fost o lectie de gazetarie, care mi-a folosit de atunci inainte. La sfarsitul anilor ’60 la radio se difuza o emisiune de circulatie rutiera  realizata de cativa baieti mai dezghetati de la Militie. O emisiune terna fara pic de nerv publicistic.  Intr-o buna zi realizatorul emisiunii se imbolnaveste si magareata de a o realiza pica pe mine, ca mai trufanda in ale meseriei, caci seniorii, ca mai toti seniorii, puteau sa paseze juniorilor sarcinile care nu le conveneau.  Mi-am luat treaba in serios, dorind o emisiune mai vie, chiar  cu oarece nuante de autocritica. Drept care am început sa vanez situatii corespunzatoare, printre care – un singur exemplu, doar – si plantarea aiurea a unor semne de circulatie. Tocmai intalnisem la intersectia din dreptul FCTB – Fabrica de Confectii si Tricotaje –, Apaca de astazi, doua semne care se bateau cap in cap. Primul dintre ele era „Cedeaza trecerea” urmat la mai putin de 10 metri distanta in acelasi sens de circulatie de „Drum cu prioritate”.  Si mai gasisem doua-trei de asemenea situatii, pe care le-am uitat. Dupa ce am facut sumarul emisiunii a trebuit sa-l discut cu colonelul Stefaneasa, seful circulatiei din Capitala. Amabil si cooperant la început, brusc s-a crispat cand a auzit conceptia mea despre emisiune. Iar cand a auzit si cazurile concrete pe care voiam sa le pun in emisiune a intrerupt imediat discutia zicandu-mi ca mai vorbim noi a doua zi. A doua zi mi s-a spus ca ofiterul care facea emisiunea s-a insanatosit miraculos si ca nu mai este nevoie de serviciile mele. Banuind cam despre ce este vorba in realitate, am dat fuga sa vad  ce s-a intamplat cu semnele de circulatie puse aiurea. Totul fusese corectat. Din acea zi inainte nu mi-am mai pus sufletul in batista in fata nimanui, profesional vorbind, multumita colonelului Stefaneasa.

Inapoi la inceputul paginii

Cu  to(n)tii la vot!

   Balciul electoral comunist avea osiile bine unse. Rotitele sale functionau perfect din punctul de vedere al papusarilor. Printre ele, la loc de cinste, comisiile de votare, alcatuite din to’a’si de nadejde, instruiti la sange in tehnica falsificarii votului, caci - nu-i asa? – de la batiusca Stalin citire, nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile. Discretia membrilor comitiilor nu era, totusi, la altitudinea maxima a cerintelor, asa ca rudele,  prietenii mai aflau una, alta de la cei insarcinati cu „abacul” electoral. Nici „privilegiatii” nu aveau lacat la gura, asa ca  „prostimea” ajunsese sa cunoasca si ea tertipurile bolsevice. Drept care participarea la vot ajunsese o farsa. De pilda, familia mea era compusa din patru „votanti”. Mama, care nu prea avea somn dimineata, se ducea la vot printre primii si zvârlea în urna patru voturi, caci membrii comisiei erau extrem de interesati în a termina cat mai repede votarea in sectia lor. Votul fiind obligatoriu, membrii comisiei erau siliti sa mearga pe inserate la domiciliul intarziatilor ca sa le culeaga votul, ceea ce nu era deloc comod. Pe de alta parte „colindul” era complet inutil caci voturile erau numarate chiar inainte ca buletinele de vot sa fie introduse în urne. Asadar, cu draga inima incurajau pe cei care, la fel ca mama, votau cu toptanul. Chestiile astea le aflasem de la doua cunostinte care se ratacisera printre membrii unor comisii de votare.
   Se mai gaseau cate unii, care, pe buletinele de vot, injurau Partidul si Guvernul, dar, cei mai multi erau urgent despistati de cooperativa „ochiul si timpanul”, in general prin expertize grafologice. Ceea ce, printre altii, i s-a intamplat si unui prieten al meu, Sandu „Cocârt”. Dupa depistarea lui au urmat cateva intalniri contondente cu flacaii de la Secu’. Apoi  Sandu a fost pus in discutia colectivului de munca, unde, cateva cotarle antrenate in latraturi partinice, l-au infierat cu manie proletara. Din fericire pentru el, nu au fost alte consecinte, decat ca Sandu & Co.  nu si-au mai exersat caligrafia pe buletinele de vot.
   Un alt rol important in angrenajul electoral il juca presa... pardon, propaganda... Partidul se incapatana sa prezinte alegerile drept o expresie a unei perfecte democratii, blah, blah, blah... cu toate ca toata lumea, in cap cu insisi „jmecherii” partinici, stia adevarul. Datorita specificului tehnic, acela de a transmite in direct evenimentele, Radioteleviziunea era pe post de vioara intai in orchestrarea propagandistica. Drept care tara intreaga era impanzita de reporterii institutiei - pe vremea aceea, Radioul si Televiziunea erau una si aceeasi organizatie – care transmiteau de la fata locului „entuziasmul” cu care „boborul”  isi vota alesii. Ca veni vorba de deputatii „in spe”. In afara marilor mahari, titulari de drept în Marea Adunare Nationala, pe liste mai figurau, pe post de masina de vot, tot felul de cetateni care nu aveau alta vina decat ca datele lor biografice se potriveau tintarului menit sa demonstreze ca paleta de deputati era compusa din toate paturile sociale, deci era democratica pana in maduva oaselor.  Pe vremea cand eram student am cunoscut si eu o candidata la deputatie: o fata draguta in varsta de vreo 28 de ani, inginera, utecista, necasatorita, cu parinti muncitori, domiciliata intr-un oras cu puternic profil industrial. Fata nu avea niciun fel de treaba cu politica, dar avusese ghinionul ca profilul ei biografic sa pice exact pe tintarul de care pomeneam mai inainte. Bineinteles ca ea fusese aleasa de electoratul disciplinat - nimeni nu patea rusinea de a fi respins – si conform circului postelectoral venea la Bucuresti pentru investitura. Prietenul ei, coleg de an cu mine, care statea la camin, era in febra cautarilor unui cuibusor de nebunii amoroase, pe care l-a gasit la un suflet nobil: subsemnatul. Apoi, ori de cate ori urma o sesiune a Marii Adunari Nationale, cuplul isi rezolva afacerile extraparlamentare in locatia cu pricina. Cu aceste ocazii am putut constata „habarnismul” politic ireprosabil al deputatei, un caz dintre cele cateva sute asemanatoare din asa zisul Parlament comunistoid.
   Dupa aceasta paranteza sa revenim la oitele noastre electorale. Printre zecile de reporteri expediati pe coclaurile scumpei noastre patrii, ca sa relateze atasamentul cu care boborul vota, m-am numarat si eu. Destinatia: Slatina. Pe vremea aceea, sfarsitul anilor ’60, orasul nu arata prea bine. Hotelul „cel mai cel” avea incalzire cu lemne, grupul sanitar comun, mobilier gata de scos la pensie, telefonul la receptie, etc. Cum consemnul  era sa nu ne miscam din hotel in asteptarea unor indicatii urgente la care trebuia sa raspundem imediat, cele trei zile precedente zilei alegerilor pe care urma sa le petrec la „marele cartier general” din Slatina, nu se anuntau prea vesele. Cu pile am reusit sa primesc suplimentar cate o galeata de carbuni pentru soba din camera, iarna fusese prea harnica in acel an, si - realizarea realizarilor - acces nelimitat la un delicios vinisor rosu de Samburesti, care mi-a facut mai suportabil exilul temporar. Normal, nu a fost nicio indicatie de ultima ora, caci balciul fusese aranjat fara fisura. Cu chiu cu vai ajunsei si in ziua marei sarbatori, cand cu noaptea-n cap ma prezentai la comandamentul local electoral. Misiunea  era sa transmit telefonic in fiecare ora evolutia votului. Adica prezenta boborului la urne. Datele imi erau furnizate de oficialitatile slatinene reprezentate de un tinerel simpatic, cu care m-am „imprietenit” repede. Atat de bine, incat dupa vreo doua ore, mi-a dat graficul orar al prezentei la vot, grafic alcatuit in seara precedenta la Comitetul Judetean de Partid. Asadar, pe la ora 10 dimineata eu aveam deja prezenta orara la vot, de la ora 11 in sus, pana la ora 19, cand se decisese ca la vot se prezentasera 99,98% din electoratul judetean. Toate bune si frumoase cu mine, cu o singura exceptie: acceleratul spre Bucuresti  pleca din Slatina la 18.20, iar perspectiva petrecerii unei alte nopti la hotelul din localitate ma ingrozea. Cu de la mine putere am luat „eroica” hotarare de a transmite la redactie ca alegerile s-au incheiat in judetul Olt la ora 17.45. Uraaa si la gara! Am prins acceleratul. Cum bine intuisem, nimeni nu s-a scandalizat, ba chiar cred ca nici nu s-a bagat de seama subterfugiul, care, mai mult ca sigur, nu fusese singular.

   Asadar, la Radiodifuziune alegerile din judetul Olt se incheiasera la 17.45. La Televiziune, probabil, la ora 18.00, iar in presa scrisa, tot probabil, mai erau doua procente.
   Ceea ce, nu mult mai tarziu, intr-un banc larg circulat, a avut  varianta, ilustrativa pentru raportarile false:  la Radio si la Televiziune insamântarile  s-au terminat, in Scanteia mai sunt neinsamantate 100 de hectare.  

Inapoi la inceputul paginii

Asediul Comitetului Central

   Se poate numi o premonitie? Nu prea cred, desi ideea este foarte tentanta. 
   Întamplarea s-a petrecut la ingemanarea anilor '60 cu anii '70. Lauda de sine a potentatilor vremii decolase demultisor. Insa elogiile nu erau la cote prea de tot desantate, care nu au intarziat ca sa se manifeste.
Promovatade curând la rangul de "organ de partid si de stat" de la cel anterior de Comitet de Stat de pe lânga Consiliul de Ministri", Radiodifuziunea se simtea recunoscatoare si incepuse sa actioneze ca atare. Adica, usurel, usurel, trecuse de la un ton destul de ponderat, cu care propaganda alinta la modul general Partidul, la unul ceva, ceva mai personalizat. Meritul chilipirului care cazuse pe capul romanilor, odata cu comunismul, incepuse sa fie atribuit lu' sefu'. Ceea ce era cat se poate de adevarat, numai ca in sensul diametral opus celui dorit de Pingelica. 
    Pe scurt, iata povestea. Cu ocazia nu mai stiu carei aniversari comuniste, sectia de presa a Comitetului Central initiase un ciclu de emisiuni in care urmau sa se prezinte
realizarili din fiecare judet. Din cele 41 de emisiuni subsemnatului ii revenise cinstea de a incheia ciclul cu Bucurestiul. Bomboana pe coliva emisiunii trebuia pusa de un scriitor. Si cine altul mai potrivit decat Eugen Barbu ar fi putut fi in postura de tamabalagiu? Nu atat pentru ca era bucurestean get-beget si un nume sonor in lumea literara, cat pentru ca era gata oricand sa gadile orgoliile partinice. Tin minte ca in preajma zilei de 26 ianuarie a nu mai stiu carui an - ziua nasterii lui Ceausescu - cand constiinta natiei, cum ii placea breslei scriitoricesti sa se considere, dadea de ceasul mortii sa ocupe un loc cat mai de frunte in competitia pupincurismului, Eugen Barbu a binemeritat premiul de originalitate. Mai toate epitetele elogioase fiind deja fumate, E.B. a gasit unul absolut nou: FRUMOS. Ceausescu era un barbat frumos. Nu numai genial, clarvazator, ctitor, erou, etc, etc, etc…. 
   Revenind la emisiunea cu pricina am avut, insa, surpriza refuzului de participare. Nu, nu din cauza ca pe E.B. l-ar fi palit vreo criza de constiinta, ci pur si simplu, pentru ca el citea execrabil textele, lucru pe care eu, mai proaspat in ale radioului, nu-l stiam. Cum-necum, emisiunea ramasese descoperita la capitolul respectiv.
Salvarea a venit de la Ion Lavric, redactor-sef adjunct la R.E.P.I. (Redactia Emisiunilor Politice Interne), care, coleg de facultate fiind cu Alexandru Andritoiu, l-a rugat pe acesta sa ocupe locul vacant, rugaminte pe care poetul a acceptat-o prompt si nu numai din cauza ca venea de la un amic… Se ivise o ocazie de inregimentare in corul laudatorilor, ocazie care nu trebuia ratata, caci, cine stie cand, cine stie unde, s-ar fi putut sa foloseasca la dobandirea unui ciolanel mai gustos…. Zis si facut! Textul a fost comis, suna pe linie, asa ca l-am dus la viza. Lavric si cine l-o mai fi vazut i-au dat O.K.-ul. Apoi am purces la inregistarea lui pe banda de magnetofon. Nici eu, nici ceilalti care au vazut textul scris nu am realizat o stramba, evident involuntara, pe care, insa, urechea de radiofonist a sesizat-o imediat ce a auzit-o rostita. Iata, concret, despre ce era vorba in finalul glorios al cuvantarii andritoiene: poetul vedea cu ochii mintii cum in fiecare dimineata, dand exemplu natiei, viitorul odios pasea pe treptele Comitetului Central la orele 8 trecute fix spre castigul painii celei de toate zilele. Nu mai tin minte exact fraza apoteotica, cuvintele cheie insa  mi le amintesc, pentru ca erau de neuitat. Sunau cam asa, vorbind despre sosirea la C.C: …la al caruiA SEDIU Auzind cuvintele cu pricina ma umfla un ras de nestapanit. Am oprit inregistrarea sub privirile nedumerite ale poetului si l-am poftit sa asculte ce tocmai zisese. Nu a realizat ca tocmai vorbise despre asediul Comitetului Central asa ca i-am explicat eu. Autorul a ramas mut pentru cateva clipe, dar si-a revenit rapid si a schimbat textul … la al carui sediu… 
   A fost sau n-a fost o premonitie? N-as zice, desi, peste mai bine de trei decenii, gura pacatosului se dovedi a fi aurita….

Inapoi la inceputul paginii  

Filar Monica

   Nu-mi amintesc sa-mi fi petrecut o mai plicticoasa seara decat aceea a zilei de 24 Ianuarie a unui an de la inceputul deceniului 8 al secolului trecut. Timp de mai bine de doua ore a trebuit sa stau intepenit pe scena Ateneului Roman, dupa cortina trasa. In fata cortinei, urmariti, intr-o sala plina ochi de o audienta adusa cu arcanul, aplaudacii obisnuiti ai balciurilor de Partid si de Stat, tronau in prezidiu vreo zece mahari. Conducea parada Paul Niculescu Mizil. Asadar, protocol zero. Drept care in spatele cortinei erau vreo cinci-sase flacai zdraveni, cu pistoalele atarnate sub haina, asa cum se vad in filmele americane. Basca cateva zeci, pe caile de acces si cati or mai fi fost printre aplaudaci. Sa NU care cumva ca dujmanii boborului sa ne vaduveasca de pretioasa fiinta a celor din fruntea bucatelor. 
   Cum ziceam, in spatele cortinei, langa ochii si urechile Partidului, statea cuminte pe un scaun subsemnatul alaturi, in prima parte a festivitatii, de tizul meu, Valentin Hossu Longin. Tandemul radiofonic fusese constituit ad-hoc din motive logistice, sa le zicem asa. Din nu mai stiu ce motive tehnice, obisnuita procedura de instalare a aparaturii de inregistrare nu a putut fi aplicata si s-a apelat la una de
avarie, facilitata de apropierea dintre cladirea Radiodifuziunii si Ateneu. Adica, au fost trimisi doi reporteri si un magnetofon. Vali, pe post de alergator de la Marathon, iar eu pe cel de tine cal. Festivitatea incepea la ora 18:00, iar emisiunea Orele Serii la ora 19:00. Vedeta emisiunii era relatarea de la ceremonia de la Ateneu. Solutia preconizata era ca sa inregistram unu-doua minute de la fata locului, ca sa avem atmosfera salii.. Vali trebuia sa ia banda de magnetofon si s-o duca iute-iute la redactie, unde cele unu-doua minute urmau sa fie lipite de asa-zisul reportaj, al carui text fusese înregistrat in prealabil. Problema inregistrarii prealabile nu era o problema, deoarece, pe de o parte, tipicul festivitatii era acelasi de ani si ani de zile, iar, pe de alta, se limita la fraze de ordin general, asa ca nu era vreun pericol ca sa se dea cu bata in balta. Rolul meu era sa recuperez microfonul magnetofonului, la finele ceremoniei, ceea ce nu se putea face in timpul ei, fara a tulbura, atat festivitatea cat si pe to'a'sii care cuvantau cu avant revolutionar, caci - nu-i asa? -, si Unirea Principatelor era tot un merit pecerist.... 
   Zis si facut. Vali, norocosul, se arunca in masina care-l astepta si isi facu treaba la redactie. Eu, ghinionistul, ramasei sa recuperez aparatura. Ghinionist, pentru ca a trebuit sa suport poliloghia fara sare si piper a cuvantatorilor. O imensa plictiseala, dublata si de faptul ca trebuia sa o ascult nemiscat pe scaun, ca nu cumva eventualele scartaieli ale fataielilor pe scaun sa nu razbata la prezidiu. Cand mai indrazneam sa-mi schimb pozitia, privirile mustratoare ale ingerilor pazitori de la Secu', antrenati si in ale imobilismului perfect atunci cand imprejurarile o impuneau, erau suficient de graitoare pentru a impiedica un alt sacrilegiu de acest fel. Asadar, mai mult incremenit pe scaun, incercam sa-mi fac cat de cat suportabil chinul, gandindu-ma la fel de fel de lucruri sau cercetand mediul ambiant, dominat de o padure de scaune, puse unul peste altul. Scaunele erau cele ale orchestrei Filarmonicii bucurestene. La un moment dat privirea mi se opreste la o placuta de metal, pe care scria, pe randul întâi, FILAR iar pe al doilea MONICA si un numar. Ia uite, dom'le, imi zisei, ce ordine in orchestra Filarmonicii. Fiecare membru al ei isi are un anume scaun, ca altfel nu i-o merge instrumentul ca lumea.... Peste vreo doua minute privirea imi cade pe un alt scaun, pe care vad o placuta similara cu cea dinainte cu aceeasi inscriptie, numarul fiind , insa, diferit. Atunci realizez ca, de fapt, FILAR MONICA nu este numele unei membre a orchestrei, ci FILARMONICA cu numerele de inventar ale scaunelor respective. M-a umflat un ras de nestapanit, spre marea nedumerire a baietilor cu ochii albastri.... Ce-o fi fost de ras în cuvantarea tovului Mizil? Explicatiile mele ulterioare, nu prea au convins. Ma intreb si acum, daca episodul cu pricina nu sta la loc de cinste in dosarul meu de la Secu'....

Inapoi la inceputul paginii

Vin americanii!

   Dupa alunizare, americanii au initiat un triumfal mars prin lume ca sa-si prezinte trofeele. Printre escale era si Bucurestiul, unde sala Dalles urma sa gazduiasca expozitia cu pricina. Sigur ca asa ceva nu putea sa scape presei romanesti, cu toate ca evenimentul demonstra ca putredul imperialism american ii cam luase caimacul cosmic marei tari a socialismului victorios. 
   Radioul si Televiziunea aveau aceeasi vesnica problema, de care presa scrisa era scutita: timpul! Eugen Preda, in acea vreme redactor-sef la Redactia de Actualitati Radio, nu contenea sa ne aminteasca in stilu-i de fronda - usor pueril, as putea spune - la adresa celor care, mai mult sau mai putin tacit, credeau ca Sefu-i Partidul mult iubit, zicandu-ne ori de cate ori se ivea prilejul, ca, la Radio, supremul sef nu este, si arata cu mana stanga, peretele pe care trona portretul Inalt Prea Sfantului de Partid, ci, si arata cu dreapta, peretele pe care era un ceas. Ziarele prezentau evenimentele a doua zi, asa ca indiferent de ora la care se desfasurau acestea, timpul nu era un factor detrminant pentru ele. Ceea ce nu era cazul presei audiovizuale, daca vorbim despre Redactia de Actualitati. Emisiunile informative principale ale Radioului si Televiziunii se difuzau la ora 19. Multe dintre evenimente aveau loc seara, cam in jurul orei 18, cum a fost si cazul expozitiei americane de la Dalles. Deci principalul
dusmancare trebuia invins de cele doua institutii, era foarte stransa cursa contratimp. Pe vremea aceea eram reporter la sectia de informatii din Radiodifuziune, unde, atat in calitate de mai june, cat si in aceea de barbat - o buna bucata de vreme sectia numara cam 10 reporterite si doar doi reporteri, dintre care al doilea era trecut binisor de 50 de ani - eram fatalmente potrivit pentru asemenea aventuri publicistice, aventuri care presupuneau inainte de toate o rapiditate cosmica, asta ca sa rimam cu specificul expozitiei de la Dalles. Ingaduiti-mi o scurta paranteza explicativa cu privire la modalitatea de lucru a unui reporter radio. Inarmat cu un magnetofon acesta facea inregistrarile pe teren. Venea cu ele la Radiodifuziune si copia inregistrarile pe o banda de lucru, banda care era fonotecata apoi in studio. Urma, de regula, scrierea textului insotitor, inregistrarea acestuia si, in final, asamblarea materialului. Veneau apoi cerberii cenzurii si viza profesionala care dadeau bunul de emisie, dupa care materialul era pus in unda, ca sa folosesc jargonul radiofonic, adica se difuza, ca s-o spunem pe romaneste. Sper ca aceasta scurta descriere a bucatariei meseriei este suficienta pentru a intelege cat de dificil era sa infaptuiesti toate aceste operatii in cel mult 75 de minute, daca materialul se pagina mai spre mijlocul emisiunii - deci se mai castiga un sfert de ora. Printr-o stricta organizare a etapelor, cu mici smecherii ale meseriei si cu putin noroc - putin mai mult noroc, chiar - era posibila aceasta minune, intr-o vreme cand transmisiile in direct erau o rara avis, si din motive tehnice. 
   Iata-ma, asadar, la ora 17, la sala Dalles. O prima surpriza de proportii aproape catastrofale: inaugurarea era oficiala, adica
prostimea nu avea acces, pen'ca era invitata stabimea si festivitatea avea un grad ridicat de protocol. La care se mai adauga si paza exceptionala a pretioaselor exponate. O simpla pietricica de pe luna valora mai mult decat un munte de aur, daca ne gandim la sumele uriase cheltuite in toate etapele premergatoare ajungerii pe Luna. Prin sala misunau zeci de flacai mai mult sau mai putin gradati. Ei si numai ei. Din punctul de vedere al reporterului cetatenii respectivi erau complet nefolositori pentru realizarea reportajului, caci eventualele mici interviuri luate din audienta nu ar fi dat bine, daca si-ar fi prezentat identitatea reala. Asadar, o parte a reportajului era ratata. Ma rog, mergea si fara ei. Dar adevaratul cataclism abia urma sa se produca. Maharii intarziau si festivitatea nu incepuse inca la 15 minute dupa ora anuntata. Cum tipicul unei asemenea manifestari consta in inregistrarea unei fraze sau doua dintr-o cuvantare, la care se adaugau cateva elemente de reportaj, de culoare locala, adica, ajungerea materialului la Radiodifuziune in timp util difuzarii era foarte, foarte serios periclitata, mai ales in cazul respectiv, cand fragmentul de cuvantare ar fi trebuit sa fie luat din speech-ul unui american, ceea ce presupunea o operatie suplimentara la montaj si anume traducerea si suprapunerea ei peste fragmentul cu pricina, ceea ce ar fi necesitat cateva minute suplimentare in operatia de finisare a reportajului. Norocul de care pomeneam mai inainte ma parasise. Situatia devenise disperata. Singurul lucru care mai putea fi facut era renuntarea la tipic si improvizarea. Ceea ce am si facut. Am dat drumul la magnetofon ca sa am cel putin ambianta sonora de la sala Dalles si am inceput cu primul lucru care mi-a dat prin cap, ceva in genul: De azi înainte, EL trebuie sa fie foarte prudent, cand, pe o banca în parc, sub clar de luna, va avea ideea sa-i promita luna de pe cer alesei inimii sale, caci, iata, daca nu Luna, cel putin parti din ea au si ajuns pe Pamant. Urmau sumare descrieri ale exponatelor care si incheiau cele doua minute de reportaj. Renuntarea, atat fortuita cat si fortata, la tipicul aproape sacrosant al relatarilor radiofonice de la asemenea evenimente avea si darul unei mult mai rapide prelucrari post-inregistrare, asa ca reportajul a putut fi difuzat in schema orara preconizata. In plus, aceasta noua abordare, care a facut o mica bresa in limbajul de lemn, s-a bucurat de o calda apreciere din partea colegilor si a audientei. In ceea ce ma priveste, acesta a fost punctul de plecare pentru propriu-mi stil gazetaresc, in perpetuu si, uneori, exagerat razboi cu limbajul de lemn, razboi care, din pacate, nu s-a bucurat intotdeauna de aprecieri pozitive din partea colegilor. 
   Dar despre aceasta problema voi vorbi altadata.

Inapoi la inceputul paginii

Premiile Veve

 

Cele aproape doua decenii de presa audiovizuala ale subsemnatului, basca inca vreo cinci ani de presa scrisa, au, cred, un oarescare rol in  avansarea unor judecati de valoare privind prestatiile gazetaresti ale breslei mileniului trei. Iata cateva opinii despre unii dintre cei mai prolifici truditori mediatici, cu precizarea ca de fapt este vorba numai de fragmente din capitolul mult mai explicit in aceasta privinta din cartea mea.

 

Andrei Plesu: O aparitie plesciana este o adevarata pleasca in orice emisiune la care participă A.P.     

 

Eugenia Voda: ... florei audiovizualului mioritic nu i-ar strica deloc aparitia a cat mai multor asemenea voievodate. Ca sa avem mai multe „vode”...

 

Catalin Stefanescu:  Semnatura Catalin Stefanescu „garanteaza” 55 de minute de inalt profesionalism. 55 din cele 60 de minute rezervate emisiunii care l-a propulsat pe dl C. S. printre cei mai talentati gazetari ai generatiei sale.

 

Marius Tuca: Daca mai adaug pertinenta intrebarilor care de care mai neplacute pentru interlocutori, causticitatea comentariilor domnului Tuca, reliefarea miezului subiectelor discutate, cred ca am enumerat motivele principale care ma determina sa acord premiul „marelui disparut” domnului care a demonstrat ca din celebrul car rasturnat la Caracal nu au cazut numai prosti.

 

Mihai Gadea: Balbaielile, incoerenta, incalceala interventiilor cristoiene se regasesc cu o consecventa demna de o cauza mult mai buna in discursul gazdei. Cand spun discurs ma refer la partea introductiva a fiecarei emisiuni prezentate din ce in ce mai des dupa tiparul „maestrului”. Adica neglijenta in privinta fluxului ideilor, a claritatii expunerii. Nu mai vorbesc decat in treacat de felul in care sunt puse intrebările. In loc sa fie clare si la obiect, exprimate in fraze scurte si pertinente, ele sunt tot mai alambicate, potrivit modelului cristoian. Din punct de vedere al succesiunii mediatice nu mai avem nicio grija. După momentul binecuvantat al retragerii dlui Cristoiu din emisiune, beizadeaua M.G. a umplut desavarsit locul pustiu. Pacat, caci dl Gadea, atunci cand nu uita sa fie el însusi, demonstreaza reale calitati de showman. In special atunci cand lasa frau liber umorului.

 

Gabriela Vranceanu Firea: ... premianta dialogheaza cu invitatii emisiunii sale. Probleme delicate pentru acestia  sunt abordate prin intrebari nemiloase puse cu un zambet care, desi simpatic in sine, ii pune pe impricinati in posturi cel putin necon­fortabile. Urmate de cele mai multe ori, nu intotdeauna din pacate, de insistenta in a obtine un raspuns la obiect. Naduşelile interogatilor supusi tirului necrutatoarei gazde ne indreptatesc s-o consideram pe aceasta drept o adevarata  doamna Chiajna a talk show-urilor. Altfel zis, doamna Firea este un calau, ca de calaoaica nu am auzit a se zice, mediatic. Spre binele emisiunilor a caror gazda este. Oricum, invitatii la emisiune care se stiu cu oarece musculite pe caciula, trebuie felicitati pentru bravura acceptarii confruntarii cu succesoarea Chiajnei, cu care pot fi siguri ca iai vor gasi bacaul.

 

Andrei Gheorghe: ... acesta dadea impresia in emisiunile al caror autor era, ca scopul primordial al acestora era sa demonstreze audientei cat de ager la minte este domnia sa si ce noroc pe noi ca ni s-a oferit privilegiul sa-l privim. Normal ca aroganta demonstratiei respective, mult prea vizibila, nu i-a facut mulţi prieteni, ba dimpotriva.

 

Radu Moraru: ... dl Moraru sare rau de tot peste cal, atunci cand vrea sa acrediteze cu tot dinadinsul ca acest gen de emisiuni ar fi un fel de nec plus ultra, domnia sa fiind, evident, „herculele” genului. Iar materializarea acestei conceptii este obsesiv repetata, ceea ce duce, parşiv, gandul la conceptul  potrivit caruia tot tiganu-si lauda ciocanu’.

 

Sanda Nicola, Oana Stancu, Melania Mede­leanu si Alessandra Stoicescu: ....premiul Veve, atribuit unui careu de personalitati feminine  din parohia audiovizualului carpato-dunarean  si anume doamnele Sanda Nicola, Oana Stancu, Melania Medeleanu si Alessandra Stoicescu. Cu precizarea absolut obligatorie ca, in cazul domniilor lor, intre „arzoaice” si „asoaice” nu exista nicio conotaţie denigratoare. Cum ziceam, insa pentru unii conotatia are valente mult apreciate... Este doar o exclusiva constructie lingvistica novatoare. Asadar este lesne de inteles ca mai inainte numitele doamne sunt preferatele mele  si le acord, asa, la gramada, distinctia „Careul de asoaice”.

 

Victor Ciutacu: ... dl V. C. isi iese din pielea jurnalistului si i se trezeste un fel de instinct iacobin, gata sa trimita la ghilotina pe oricine suge sangele boborului.

 

Adrian Ursu: ... aciditatea este caracteristica de baza a „mormaitului” de urs carpatin in jungla mediatica.

 

Razvan Dumitrescu: Stoicismul cvasimasochist al domnului Razvan Dumitrescu este de invidiat. Sa fii prezent uneori cate doua ore pe zi in „trialoguri”, „cvadrialoguri” sau, Doamne fereste, chiar in „cvintaloguri” cu tot felul de politicieni, destui dintre ei capsomani, este o performanta mai mult decat remarcabila in brambureala care este trasatura definitorie a celor mai multe dintre talk show-urile mioritice.

 

Horia Roman Patapievici: O poliloghie, adesea intr-un limbaj pasaresc, defineste dialogurile dlui H.R.P., lipsindu-le de orice lipici publicistic care sa-i tintuiasca pe eventualii rataciti in fata micului ecran. Eruditia indiscutabila si pretiozitatea exprimarii domniei sale isi au un loc mult mai potrivit in alte medii decat cel al audiovizualului.

 

Emil Hurezeanu: Exemplare sunt prestatiile  semnate Emil Hurezeanu in calitate de invitat la diferite emisiuni. Ele sunt caracterizate printr-o deplina cunoastere a chestiunilor analizate, prin penetrarea miezului lor, prin descifrarea semnificatiilor in contextul international, atunci cand este cazul, de regula intr-un limbaj accesibil. Sunt principalele calitati ale stilului hurezian care, din pacate, sunt oarecum umbrite in emisiunea a carei gazda este si ma refer la „Cap si pajura”. Aici, in compania unui alt guru al comentariului politic, dl Cristian Tudor Popescu, dialogurile hurezo-popesciene uita adesea ca orgasmele unor exprimari super intelectualizate nu sunt chiar la indemana oricui.

 

Cristian Tudor Popescu: Ani in sir, dl Popescu s-a situat pe primul loc in clasamentul celor mai buni gazetari romani si asta datorita, mai ales, activitatii sale din presa scrisa, careia i s-a adaugat, pe buna dreptate, truda sa audiovizuala. (...) Rigoarea bisturiului analitic este la mare cinste, el disecand atent, intr-o manieră personala, fenomenul supus atentiei cititorului sau telespectatorului. (...) Am vrut initial ca premiul cuvenit dlui Popescu sa se numeasca „bisturiul”. Ulterior mi-a venit o idee mai apetisanta. „Brici”.  De la vorba „are o minte brici”.

 

Robert Turcescu:  „100%”, emisiunea care l-a propulsat pe dl Robert Turcescu pe pozitii fruntase in topul celor mai apreciati teleasti romani, a ajuns la o frecventa saptamanala dupa o îndelungata cariera in prime time-ul postului care o gazduia in primele patru zile lucratoare ale saptamanii (patru sau cinci? Nu-mi amintesc exact). Ulterioara alunecare pe tobogan este cauzata, daca ne luam după spusele concurentei, foarte vocale in persoana dlui Mircea Badea, de scaderea constanta a ratingului.

 

Corina Dragotescu: ... strunirea invitatilor care, fie ca bat campii, fie ca vorbesc in acelasi timp. In stilul foarte potrivit in asemenea imprejurari al mainii de fier in manusa de catifea. Laudabila este si evadarea dnei C. D. din perimetrul atat de ispititor al gazetariei „puturoase”, in sensul propriu al cuvantului, prin inser­turile de filmari pe teren legate de chestiunile in dezbatere. Daca efortul in acest sens ar avea mai mult in vedere „terenul”, cel mai in masura sa lamureasca chestiunile controversate, dragotescianismul prestatiei ar fi la cote superioare.

 

Stelian Tanase: Este exemplara halucinanta perseverenta a domnului Stelian Tanase in evitarea punerii capastrului enervantei sale limbarite. Exemplara pentru toti tovarasii de suferinta care se apropie si ei de respectivele culmi ale performantei tanasciene. Spre deosebire de multi dintre acestia, dl S. T. este in deplina cunoştinta de cauza, conform propriilor marturisiri, ca  prea desele sale intreruperi hodoronc-tronc ale vorbirii interlocutorilor calca pe nervii audientei, caci audienta nu a pregetat sa-l traga de manecă pe guresul teleast de ocazie.

 

Bogdan Chirieac: ...  are o prestatie mediatica manierata, de tip vest european, destul de rara in peisajul mioritic de specialitate. Dar stilul cam prea bibisist definit in cazul dlui B.C.  printr-o constanta absenta a limbajului mai colorat, care face succes de casa in Romanita, il priveaza de coronita.

 

Mircea Dinescu: Schimbarea macazului de la dresajul iambilor suitori si al saltaretelor dactile la hinghereala verbelor in polemicile mai inainte numitului are savoarea bulbucelii sampaniei din paharele unui festin publicistic. Miscarea browniană a dezorganizatului discurs publicistic, caracteristica definitorie a naturelului dinescian, este compensata de candoarea unui limbaj neconventional, in cadrul caruia licentiozitatea unor expresii isi pierde in mod magic scabroasa semnificatie initiala, devenind acceptabila chiar si in viziunea pudibondelor caraule ceneaciste.

 

Andreea Marin: ... exemplarei artificialitati a prestatiei andreeamariniene. Absolout enervanta mi s-a parut indeosebi chicoteala cu atat mai stupida cu cat se dorea foarte simpatica. (...) ochiadele languroase, fasolelile limbajului, interviurile a la Gaga, cutreierarea neistovita a platoului, etalarea unor toalete fistichii, etc... etc... abundau  in impricinata emisiune. I s-o fi părut ca asa ar trebui sa arate o adevarată vedeta. Nttt! Lipsa de naturalete a protagonistei era atat de jenanta incat te facea sa uiti pana si scopul nobil al emisiunii. Paradoxal era faptul ca domnişoara manifesta totusi si o perfecta naturalete. Naturalete in etalarea artificialitatii personajului A.M., artificialitate provenita din faptul ca  in loc sa fie pur  si simplu o prezentatoare cu har, ea „interpreta” cu o deplina falsitate rolul respectiv.

 

Andy Moisescu, Cristian Brancu si Mihai Moraru: ... sunt capii listei „pierderilor” strategice ale televiziunii de calitate.  Acestia, fara să fie eunuci, se dau virili nevoie mare, in aria atat de cuprinzatoare a gustului pervertit al prostimii, pe care, prin regretabila proprie contributie, il cultiva cu o sarguinta condamnabila.

 

Teo Trandafir:  Dupa zilele ei de glorie, pe cand combatea la „ProTV”, pare-mi-se, de care s-a despartit din propria-i vina, asa cum lasa sa se inteleaga in miorlaielile ulterioare evenimentului, doamna Tete (Tete dela T.T., adica Teo Trandafir) s-a abonat la toboganul  popularitatii in suferinta. Ultimul popas, cel de la „Prima TV”, nu a avut mai mult succes decat penultimul, cel de la „Euforia”, parca.  Si uite asa, din succes in succes, s-a ajuns la catastrofa finala.

 

Dan Diaconescu: ... mizeriile publicistice la care dl Diaconescu apeleaza pentru caştigarea gologanului cel de toate zilele. Nici ca se poate imagina pacoste mai mare in ograda mass mediei decat oferta dedeista. Dacă tin bine minte si nu incurc borcanele onomastice, Dan Diaconescu era considerat, pe la inceputul anilor ’90, unul dintre cele mai promi­tatoare talente ale generatiei sale. Cantul sirenelor mone­tare a fost, insa, prea ademenitor pentru a-l putea refuza. Asa ca, duca-se pe pustii orice prestigiu profesional ca asta nu tine de foame. Foamea dedeista de limuzine ultraluxoase si chiar de elicoptere personale, daca „sursele” nu mint...

 

Mircea Badea: De cele mai multe ori hazlii, spusele dlui Mircea Badea sunt bine primite de audienta. Mai corect spus de o mare parte a audientei si anume aceea recep­tiva mai mult la forma decat la fondul celor auzite. Daca tinta predilecta a dlui Badea este aceasta categorie de privitori, el trebuie aplaudat, caci isi atinge scopul cu varf si indesat. Mai ales in ceea ce priveste supararile cotidiene, nu putine, ale omului de pe strada. Nefiind simplu martor ci direct „suferitor”, alaturi de toti ceilalti, bodoganelile sale exprima exact starea de spirit a audientei dornice sa-si verse naduful fie si numai printr-un purtator de cuvant. (...)  Micile razgaieli si fasoleli care pigmenteaza destul de des cuvantările impricinatului se adauga neimplinirilor prestatiei acestui daruit om de televiziune. Cum ar fi fandoseala legata de fenomenul fotbalistic. Ori de cate ori vine vorba de sportul rege, cum ii zic unii, dl Badea se da fata mare, cum ca nici macar nu se uita la meciuri. Haida-de! Cum sa-l crezi cand, uitand deseori de spusele cu pricina, se „autodemasca” ca un cunoscator avizat al cauzei, ba insirand nume de fotbalisti bastinasi si straini, ba amintind faze memorabile din cutare sau cutare meci... Pai, se poa’, dom’ Badea, aaa ceva? Nu se poa’, zau ca nu! Fasoleli d-astea gratuite lasati-le pe seama dlui Cristoiu... As mentiona si un paradox al prestatiilor dlui Badea. Pe cat de dezinvolt si la el acasa se simte el ca autor al emisiunii „In gura presei”, pe atat de stingher apare in alte emisiuni unde este doar simplu invitat. Greu de inteles de ce, dar asta e! (...) Concluzie: e bun, domn’e, e bun! Pacat ca la branzaria gigea, nu rareori impachetarea-i cah!

 

Moise Guran: ... felul in care reuseste sa abordeze un domeniu arid prin definitie, intr-un limbaj pe intelesul tuturor. Daca ar fi fost numai limbajul si tot ar fi  meritat pe deplin distinctia cu pricina. Dar, ceea ce este, cel putin, la fel de important, dl Guran selecteaza din bogata paleta economica subiecte care, in marea lor majoritate, se refera la interesul direct al omului de pe strada. Nu cred ca varsta i-a dat prilejul domnului Guran sa vizioneze emisiunile redactiei unde semnam condica de prezenta, asadar este cel putin hazardat sa afirm ca domnia sa ar fi un succesor al conceptului care a guvernat munca noastra. Probabil ca a „descoperit” de unul singur aceasta cale.

 

Horia Gruşca: ... un model al genului. Sinteza principalelor evenimente din Romania vazute prin ochii presei internationale este un unicat reusit in audiovizualul din tara. Unicat, cel putin pentru mine, care nu am vazut ceva similar in programele altor televiziuni. Asadar, punct ochit, punct lovit.

 

Iosif Boda: ... sare in ochi in primul rand printr-o irepresibila aaiala. Irepresibila si enervanta. Din aceasta cauza, fondul interventiilor sale analitice, remarcabile uneori prin acuratete şi profunzime, trece pe planul al doilea.

 

Sorin Oprescu, Silviu Prigoana, Madalin Voicu:  Numitorul comun al prestatiei lor este lipsa oricaror ifose de vedete. Limbajul omului de pe strada, presarat cu vorbe de duh, unele chiar prea de duh, daca ne referim la dnii Prigoana şi Voicu, contribuie hotarator la popularitatea celor doi. 

 

Inapoi la inceputul paginii

 


Inapoi la inceputul paginii

Daca v-a placut ce ati citit si doriti sa aveti la dispozitie toate cele peste 400 de pagini online, inclusiv fotografii, click aici. Varianta tiparita poate fi gasita aici.

 

Caricatura
Injuraturile si alte asemenea dragalasenii pot fi trimise prin email. 
In acest nobil scop amatorii sunt rugati sa click aici.


Hit Counter

Contoarul acesta (furnizat de Front Page 2 000) a fost instalat la 15 noiembrie  2006.
This counter was installed on November 15, 2006.

Attention! This counter works ONLY on this page.
To find out the total number of the visitors, one should add up the figures shown on ALL pages of this site.

Atentie! Acest contoar reflecta NUMAI numarul vizitatorilor acestei pagini
Pentru a afla numarul total al vizitatorilor  trebuie insumate numerele din TOATE paginile acestui web site.